Mama?

Ochii îmi sunt înmormântaţi în craniu. Mergând cu privirea pe dunele formate din cearcăne ajungi la carcasele ce au acum doar rol estetic, globii oculari. Două sicrie. Uneori, părţi din propriul trup mor înaintea noastră. Ciudată senzaţie. Oare asta simte o mamă atunci când îşi pierde un copil? Nu am orbit, dar ceva din mine lipseşte. Ceva ce nu a fost încă descoperit, observat, cercetat şi catalogat la nicio fiinţă. Şi eu? Eu deja l-am pierdut. Poate transformarea nu ar fi fost iremediabilă, dacă nu aş fi fost primul obidit care a avut parte de această experienţă. Aş fi preferat să trec Styx-ul şi să îi beau apa, măcar aşa nu ar fi existat cale de întoarcere şi blestemul unei decizii nu ar fi fost asupra mea.

Atunci când sunt întrebat prefer să susţin că am probleme la rinichi, am auzit cândva că asta îţi provoacă cearcăne. Însă ochii reflectă ce se întâmplă în interior, sau reflectau. Acum doar trădează nimicnicia.

Stau în faţa unei pastile. Ultima oară când am luat-o am ieşit din cameră şi, în mijlocul holului, mi-am îmbrăţişat mama. Doi poli magnetici de acelaşi tip s-au atras şi s-au atins pentru prima oară. I-am simţit corpul străin. Atât de cunoscut şi totuşi atât de străin. Am simţit răceala unui gheţar care a erupt şi, topindu-se, m-a acoperit cu lavă.

Într-un studiu recent se teoretizează modul cum percepem lumea. Aparent unele substanţe alterează funcţiile tradiţionale ale encefalului permiţându-ne să percepem universuri paralele. Aparent e adevărat, dar cine m-ar putea crede? Şi la ce ar folosi, cu siguranţă nu m-ar vindeca. Oportunitatea de a fi cobaiul lor mi se pare mai puţin atractivă decât lobotomizarea. Pe care, în stadiul în care sunt, aş considera-o o îmbunătăţire. Iată-mă într-un univers paralel cu o mamă "paralelă" în braţe. Orice altă persoană, orice altă experienţă, orice alt lucru văzut m-ar fi aruncat într-o confuzie extremă. Cu ea am ştiut că nu halucinez şi nici nu visez. Şi cel mai trist e ca şi ea a ştiut.

Glasurile ni s-au blocat. Ce ne puteam spune? Am stat îmbrăţişaţi mult timp, dacă am fi slăbit strânsoarea am fi fost forţaţi să ne privim ochii-nlăcrimaţi. După o eternitate a sosit şi crudul moment. Miliarde de informaţii au fost schimbate în acea clipă. Poveştile aflate din discuţiile ce au urmat pălesc în faţa acelei dureroase priviri.

Nicicând nu am crezut-o atât de puternică. M-a dus în bucătărie unde m-a pus să îi povestesc cealaltă viaţă a mea, cea pe care nu o cunoştea. Pentru prima oară mi-am gândit şi recitat viaţa. Am ales cronologia inversă, am început din prezent şi am împins timpul înapoi întinerindu-mă spre primii ani de viaţă. Spre momentele în care am fost cel mai apropiat de o cealaltă versiune a ei. I-am vorbit despre fiecare loc de muncă ce l-am avut, cu toate realizările avute, i-am povestit detalii din fiecare ţară pe care am vizitat-o, am învăţat-o tot ce am învăţat în facultate, i-am spus fiecare notă de la bac, i-am descris culoarea fiecărei medalii pe care am luat-o şi toate competiţiile la care am participat. Până şi faptul că ştiu să înot i l-am menţionat.

Într-un fel eram gelos pe eul meu al ei. Voiam să fiu mai bun, voiam să câştig ceva în faţa ei. De fapt... în faţa mea. M-am pus pe un piedestal unde speram să nu mă ajungă celalalt eu. Probabil eram îngrozit de o variantă a mea care a făcut mai multe lucruri. Dacă ar fi deschis gura şi mi-ar fi spus că în lumea ei am plecat într-o ţară străină să ajut oameni sau poate am vindecat cancerul, m-aş fi urât. O bombardam cu realizări peste realizări sperând să nu fiu doborât de unde simţeam că îmi e locul. În acel moment credeam că nu vreau să scad în ochii ei când de fapt nu m-aş fi suportat ştiind că aş fi putut să fiu ceva mai bun şi nu am fost. Sunt convins că ea m-ar fi iubit necondiţonat oricum aş fi fost, pe toţi ne-ar fi iubit, toate variantele mele din toate universurile, indiferent de ce eram.

Am ajuns la vârsta de 7 ani unde amintirile mele s-au oprit. Nu aveam curajul să o întreb cum sunt acolo. Într-o clipă mi-am dat seama că am omis cel mai important lucru. Orbit de dorinţa prostească a grandorii mele am uitat să îi spun de fata mea. Am scos poza pe care o am mereu în portofel şi i-am înmânat-o. În cea mai cruntă linişte posibilă am privit încă o eternitate cum mângâie poza. A observat şi spatele pe care scria "Florentina 7 ani, 2015". Numele mamei. Oare şi ea era bunică?

Infernal de greu i-a fost să-şi adune gândurile şi să găsească puterea de a îşi începe povestea. Ea a repornit istoria de unde am lăsat-o eu, de la vârsta de 7 ani. Cu o săptămână înainte de Paşti el... eu... o ajutam la curăţenie. Eram o mică maimuţă ce îi imitam gesturile neîndemânatic mai mult încurcând decât ajutând-o. Nu o deranja faptul că ştergea acelaşi obiect de două ori din cauza mea. O amuzam şi se bucura de inocenţa mea. Într-un moment de neatenţie m-am urcat pe pervazul geamului pe care îl ştergea. A fost forţată să mă vadă cum am căzut 7 etaje în gol şi cum trupul meu costeliv s-a izbit de asfalt. Prin urletul disperat ce l-a scos atunci şi-a omorât sinele. A fost prima care a ajuns lângă trupul meu pierdut de suflet. S-a învinovăţit şi nu s-a putut ierta niciodată. Acum am înţeles de ce prin prima privire îmi cerea iertare.

Naivul de mine, încercând să se laude, a supus-o celor mai groaznice chinuri descriindu-i toate detaliile importante din viaţa de mamă. Momente pe care ea nu le-a trăit. Din fericire nu m-a întrebat nimic despre ea.

Am simţit că, deşi nu era voia mea, o să plec. Din nou m-am întrebat ce îi puteam spune. La revedere? Nu ştiam dacă o să ne mai vedem vreodată. Ce cuvânt sau ce gând al fiului ei mort ar fi putut să o aline? Oare întâlnirea noastră a făcut-o să sufere sau a liniştit-o ştiind că exist undeva.

Mi-aş fi dorit ca totul să fi fost oniric. I-aş fi povestit visul unui psihanalist care mi-ar fi încadrat visul într-un tipar, mi-ar fi explicat ce este un arhetip şi poate m-ar fi vindecat. Dar cum poţi să analizezi o astfel de experienţă. La ce boală mentală poţi să încadrezi un astfel de pacient? Depresiv e un termen de alint pentru ce simt acum. Nu ştiu ce proces al creierului am pierdut, nu ştiu ce nu mai funcţionează în mine.

Stau în faţa pastilei şi mă întreb ce e de făcut. Îmi e dor de ea, dar ştiu că încă o astfel de experienţă nu ne-ar ajuta. Sau poate că da. Cine poate spune că nu e bine ce vreau să fac. Greşesc oare pentru că vreau să o mai văd? Oare trebuie să ne trăim restul vieţii damnaţi să ne întrebăm ce se întâmplă cu celălalt? Ce poate înfrâna cea mai strânsă legătură? Cea dintre mamă şi fiu? Eu nu.

Înghit a doua pastilă. Au trecut 7 de ani de când am fost prima şi singura dată la un psihiatru. Nu puteam să dorm. Mi-a recomandat medicamente pe care am refuzat să le iau până acum. Mereu am fost împotriva lor şi consideram că scopul lor este doar de a mă devia de la problema reală. Nu ar fi avut niciun rost să le iau. Puteau să mă facă doar să dorm, nu puteau să mă facă să trec peste decesul mamei mele.