Cuza şi bunica

În 2015, festivalul de film documentar dedicat drepturilor omului One World Romania a organizat pentru a treia ediţie consecutivă un concurs prin care este alcătuit singurul juriu al festivalului - Juriul de Liceeni. Din juriu vor face parte 5 elevi din clasele IX-XII, care s-au înscris in concurs scriind un eseu cu tema Patrimoniul este şi al meu?. Tot pentru elevii de liceu, festivalul organizează în perioada festivalului (16-22 martie 2015) proiecţii speciale la Cinema Studio în fiecare dimineaţă, dar şi o sesiune dedicată lor a Marelui circuit al demolatorilor de istorie, care va avea loc sâmbătă, 21 martie 2015, începând cu ora 12:00. Mai jos regăsiţi unul dintre eseurile câştigătoare, al primului membru din Juriul liceenilor One World Romania 2015 - Ionuţ Scurtu.


Patrimoniu e un termen pe care, cred eu, am fost învăţaţi sau mai bine-zis prost ghidaţi, să îl percepem într-un sens oficial şi administrativ. Patrimoniu e o biserică, e o casă în care s-au perindat scriitoraşi, o piaţă în care s-au bătut unii de pe vremea când fiecare bătaie îşi merita propria statuie şi e constant, inamovibil, predeterminat cosmic, ceva care nu mai suferă vreo modificare, vreo adăugire sau vreo devalorizare, cam ca autorii canonici.
 
Ce am descoperit eu de-a lungul existenţei e că orice fărâmă din realitatea exterioară e o bucată de patrimoniu în devenire, adicătelea inclusiv eu când o să fiu mort şi la 10 metri sub pământ, dacă nu voi fi fost destul de relevant încât să fi fost o bucăţică din el, o să fiu o bucăţică de cultură autohtonă prin apartenenţa la grup - fie că am participat la etapa de globalizare (de unde au ieşit românaşii europeni, puternici şi confuzi), fie că am fost generaţia civilă, fie că o să fiu un doctor aşa de talentat, că o să-l ajung pe Iisus din urmă. Cu alte cuvinte, pentru mine, patrimoniul e bivalent - se referă la lucruri reale, tangibile, case, locuri, obiecte şi la toată adunătura culturală de istorio-socio-psihologico-tot la care se asociază un popor şi care dă o componentă mai umană termenului.
 
Cea mai şocantă problemă legată de conservarea patrimoniului în istoria recentă este, în opinia mea, lipsa unui muzeu al comunismului în România sau măcar vreo tentativă de finanţare a fostelor închisori în vederea transformării lor în nişte muzee. Şi aici nu vorbim de perioada vechiului regat, vorbim despre un sistem care nu are nici 30 de ani, despre generaţia copiilor cu cheie la gât care sunt părinţii noştri, despre bunici cu ţara lor la distanţe apoteotice de oraş încă de prin anii '70 cu repartizările şi despre noi, progeniturile tuturor oamenilor care compun comunismul, categoria mică din ţara asta care nu poate să tune şi să fulgere despre cum a fost pe vremea lui Ceaşcă. Noi suntem categoria minoritară de "nu am fost în comunism". Tocmai în acest context, pot să afirm, prin extrapolare, că patrimoniul nu trebuie să fie gândit de generaţii ca o atitudine autosuficientă (pentru noi, ăştia de acum ca să ştim un Cuza şi un Carol, un neoromânesc sau cum arăta Scânteia sau de ce 432 a făcut vâlvă în Europa). Fiindcă deşi lumea e într-o accelerare a modificărilor şi, într-adevăr, e posibil ca un copil despărţit de 10 ani de nişte evenimente să fie intagibil rupt de ele, patrimoniul e acolo pentru ca, în 1000 de ani, lucruri care nu ar mai exista, idei care ar muri în timp, să existe conglomerat cu viitorul supersonic.
 
Nu în ultimul rând, cred că acesta semnifică nu neapărat respect faţă de trecut, dar o sacralitate a trecutului. O creditare a faptului că eu, azi, nu mai trebuie să mai exist în carne şi oase în 2100, fiindcă o să exist în devenirea adolescenţilor din 2100 (în care deja am cea mai mare încredere din lume). Şi, o ultimă idee, adolescenţii din 2100 nu trebuie să ştie cine a fost bunica mea sau că i-a plăcut ciocolata, dar ar trebui să existe ceva care să le permită să se gândească după o oră de istorie că vreodată, cândva, poate a existat o bunică căreia îi plăcea ciocolata în anii '80.