Lupul de stepă - Herman Hesse, editura Rao, 2006
... existau câteodată, arareori, şi altfel de ore, care-mi aduceau cutremurări, îmi aduceau daruri, surpau ziduri şi mă purtau iară şi iară pe mine, rătăcitul, înapoi spre inima vie a lumii.
Jocul literelor încetase, se sfârşise dintr-odată, înţelegând parcă tristeţea propriei sale zădărnicii.
Chiar un animal rătăcit fiind, care nu pricepea nici o iotă din lumea înconjurătoare, viaţa mea nesăbuită avea totuşi un sens, ceva din lăuntrul meu îmi răspundea recepţionând semnalele unei lumi superioare, îndepărtate, în creierul meu se îmbulzeau mii de imagini: Cete de îngeri pictaţi de Giotto pe o mică boltă albastră dintr-o biserică din Padova, pe lângă ei mergeau Hamlet şi, cu o coroniţă pe frunte, Ofelia, splendide alegorii ale întregii suferinţe, ale tuturor erorilor de pe lumea asta...
Şi chiar dacă toate aceste chipuri frumoase trăiau şi în inimile multor altora, existau în schimb alte zeci de mii de imagini şi de sunete necunoscute care, cu ochiul lor văzător şi cu urechea lor trează, sălăşluiau şi trăiau numai şi numai în lăuntrul meu...
Cărţile vechi ale călugărilor, cu miniaturile şi luciul lor calm, şi cărţile poeţilor germani de acum două sute şi o sută de ani, uitate de propriul popor, toate acele volume uzate şi pline de pete, tipăriturile şi manuscrisele muzicienilor de odinioară, partiturile solide, îngălbenite, cu visurile lor pietrificate în tonalităţi - cine le asculta vocile inspirate, vocile hoinare şi animate de dor, cine le mai purta în inimă spiritul şi farmecul într-o altă epocă, una ce se înstrăinase de toate acestea? Cine se mai gândea la chiparosul micuţ şi îndărătnic de pe muntele din apropiere de Gubbio, care, frânt de o furtună şi secerat în două, continuase să trăiască hrănind în vârf o rămurică nouă, chinuită, firavă? Cine citea noaptea slovele scrise de valurile de ceaţă care pluteau în zbor pe deasupra Rinului? Lupul de stepă. Şi cine căuta pe sub ruinele propriei sale vieţi sensul pierdut, cine suferea ceea ce părea să fie absurd, cine trăia ceea ce părea o nebunie, cine spera în taină ca, în tot acest haos agonic şi nebunesc, mai exista posibilitatea revelaţiei şi a apropierii de Dumnezeu?
Suntem singuri, mult prea singuri... Sperăm să atingem nemurirea sau poate vidul. E frig şi nu e nimeni care să deschidă un vis apus sau poate un gând rănit. E atât de multă singurătate, că până şi cerul a rămas închis, fără lumini...
... melodia aceea divină răsuna înlăuntrul meu, iar eu reuşeam s-o cânt pentru mine însumi, cu aproximaţie, murmurând-o încet în ritmul respiraţiei. Cu astfel de gânduri am păşit mai departe. Nu se putea trăi şi fără muzică de cameră, şi fără prieteni, şi era stupid să te laşi sfâşiat de neputinciosul dor de căldură sufletească? Singurătatea însemna independenţă, iar eu mi-o dorisem şi mi-o câştigasem în decursul multor ani. Era într-adevăr rece, dar şi liniştită, minunat de liniştită şi totodată imensă, ca spaţiul rece şi liniştit în care se roteau stelele.
Stelele se rotesc şi transformă întregul univers al muzicii într-o sferă fără timp şi fără culori. E doar vibraţia care mai penetrează mărginirile, care şi ele au dispărut.
Orice naştere înseamnă despărţire de cosmos, înseamnă limitare, desprindere de Dumnezeu, înnoire dureroasă. Întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizări, îndumnezeirea înseamnă a-ţi fi lărgit atât de mult sufletul încât acesta să poată cuprinde iarăşi întregul univers.
Începusem să văd din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai limpede spectrul de care mi-era teamă.
În ochi îi plutea rece şi luminoasă tristeţea unei certitudini, ochii aceştia păreau să fi cunoscut şi să-şi fi asumat tot felul de suferinţe inimaginabile.
Ne-am îndepărtat de cosmos. E ca şi cum am forţat sfârşitul pentru un început. Poate am ajuns atât de departe de cosmos, încât ne refugiem într-o suferinţă dulce... Reîntoarcerea în înalt trebuie să fie posibilă.
Este vorba însă de ceea ce eu numesc eternitate. Căci îmi spun: noi, toţi oamenii aceştia care vrem mai mult, noi, cei bântuiţi de dor, cei care avem o dimensiune în plus, n-am putea trăi defel dacă în afara aerului acestei lumi n-ar mai exista şi un alt aer pe care să-l respirăm, dacă în afară de timp n-ar mai exista şi eternitatea care, iată, nu-i altceva decât tărâmul celor adevăraţi. Acestui tărâm îi aparţin muzica lui Mozart şi poeziile marilor tăi poeţi, lui îi aparţin sfinţii care au săvârşit minuni, care au murit ca martiri, dând oamenilor un exemplu măreţ. Dar tot eternităţii îi aparţine şi orice imagine a unei fapte adevărate, puterea oricărui sentiment adevărat, chiar dacă nimeni n-o cunoaşte, chiar dacă nimeni n-o aşterne pe hârtie, pentru a o transmite lumii de mai târziu. În eternitate nu există lume de mai târziu, ci numai lumea prezentă.
