Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arţarul nostru


Nicole Sima

07.07.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ceea ce urmează este povestea adevărată a unui copac care a trăit lângă mine aproape 50 de ani şi a "căzut la datorie" în ultima duminică a lunii iunie 2004.


- Mami, domnul învăţător ne-a spus că fiecare om trebuie să planteze măcar un pom în această viaţă. Este o datorie faţă de natură. Săptămâna viitoare poate să ne facă rost de puieţi. Îmi dai voie să aduc şi eu unul acasă?
- Sigur. E loc destul în curte şi poţi să-l pui unde vrei tu.

După câteva zile, numai ce-l văd pe fratele meu mai mare venind de la şcoală cu două beţe - aşa îmi păreau mie -, şi spunând că dintr-unul va ieşi un cais şi din cel de-al doilea un arţar. A adus doi puieţi şi nu unul, de siguranţă, că s-ar fi putut să nu prindă şi, oricum, nu strica să aibă şi surioara lui un pom. Zis şi făcut. A săpat două gropi în faţa ferestrei de la hol (aşa numim noi livingul, camera cea mai mare, inima casei, în care şi astăzi se adună cu plăcere familia şi musafirii), apoi a pus beţele înăuntru, a pus pământul la loc şi a rugat-o pe mama să-i umple de câteva ori stropitoarea de jucărie, cu care şi-a udat bine copăceii.

Eu priveam amuzată şi nu-mi prea venea a crede că din nuielele alea subţiri va creşte ceva. Cuvântul "arţar" oricum nu-mi spunea nimic, aşa că speram să prindă caisul din care, peste câteva veri (aşa spusese domnul învăţător), vom putea culege fructele coapte.

Au prins amândoi şi, încet dar sigur, au început să crească. Creşteau ei, creşteam şi noi, numai că, după o vreme am fost nevoiţi să înţelegem că nu cu ei va trebui să ne luăm la întrecere, fiindcă e normal ca pomii să crească mai înalţi decât oamenii. Ne-a spus şi mama că aşa e bine, fiindcă nu s-a mai pomenit copac care să stea la umbra omului, dar noi vom pune o băncuţă în curte şi vom sta cu plăcere la umbră în zilele toride de vară.

În primii ani, caisul părea mai zdravăn şi cred că arţarul, condescendent, îl lăsa să se extindă, bucurându-se alături de noi când îl vedea înflorind din ce în ce mai frumos, cu fiecare primăvară. După promisiunea învăţătorului, într-adevăr, într-o vară au apărut şi fructicelele. Nu multe. De fapt, la maturitate au ajuns doar două. Dar ce caise! Unice! Am avut răbdare până s-au pârguit bine şi apoi, cu pioşenie, le-am mâncat: una ţie, una mie - frăţeşte. Cred că "le-am mâncat" e prea banal spus, pentru că noi "le-am degustat" cu încetinitorul, căutând să ne bucurăm la maximum de aroma caiselor NOASTRE.

De-abia în vara ce a urmat, rodul acestui pom, ajuns deja la maturitate, a fost pe măsura aşteptărilor. Crengile încărcate cu caise verzi parcă ne invitau la cules, sau măcar "ciupit", dar noi, cuminţi şi răbdători, doream prea mult să repetăm experienţa anului trecut, de data asta pe săturate, aşa că ne-am decis să aşteptăm. De altfel, tocmai trebuia să plecăm la mare, aşa că, la întoarcere....

Nu puteam atunci, la 9 ani, să realizez grozăvia vremurilor pe care le trăiam şi nu puteam şti, ghici măcar, că ceea ce am găsit la întoarcere în curtea noastră avea să ne afecteze atât de mult şi pentru totdeauna.

Am găsit, cu stupoare, un aparat de forat, care săpa de zor, ca să vadă dacă solul are rezistenţa necesară ca să susţină un bloc înalt cu nouă niveluri. Unde? În frumoasa noastră curte, cu ieşire la bulevard, cu gard de fier forjat, cu lumină şi cu destul de multă linişte în serile senine în care doar tramvaiul care încă trecea pe acolo se făcea auzit din când în când.

Atunci când au început lucrările, în mod absolut gratuit, pentru că nu stătea în drumul nimănui, muncitorii ne-au tăiat caisul, după ce, evident, mai întâi au mâncat toate fructele de care noi nu ne atinseserăm încă.

Norocul nostru a fost că am reuşit să vedem partea bună a lucrurilor, aşa că părinţii au fost mulţumiţi că nu ni s-a demolat casa şi am putut trăi în continuare în ea, chiar dacă blocul ne luase lumina şi o mare parte din linişte, iar noi, după ce am plâns soarta caisului, ne-am consolat că avem încă arţarul care, măi să fie, depăşise deja înălţimea casei şi făcuse o coroană de toată frumuseţea.

Au trecut anii... De voie, de nevoie, ne-am adaptat cu traiul în comun în această curte a noastră pe hârtie şi la plata impozitului şi a tuturor în fapt. Ne-am învăţat să împărţim cu cele 34 de familii nou apărute, ca între vecini, bunele şi relele - mai bine zis -, noi dând bunele şi ei relele. Singurul cu adevărat al nostru, rămânând fidel şi benefic atâţia ani, a fost arţarul. Pe el îl vedeam în primul rând atunci când ne uitam pe fereastră şi nu lăzile de gunoi sau tencuiala de-acuma scorojită a blocului, la umbra lui răcoroasă mi-am legănat copiii, mulţumită fiind că totuşi, în poluarea din inima Bucureştilor, ei respiră puţin oxigen.

Primăvara, când nu vedeai în tot oraşul nici un pom înflorit şi zăpada încă nu era topită complet, arţarul nostru trecea printr-o fază de înmugurire atât de specială, încât părea în floare, iar "florile" erau roşii şi vesele, dând sărbătoare sufletelor noastre sătule de prea multul gri al ultimelor luni de iarnă.



Urmau câteva luni de normalitate, în care simţeam din plin că avem un copac falnic şi verde în faţa ferestrei, copac în care se cuibăreau păsărelele ciripind voios. Doar în ultimii ani, ca o mutaţie ecologică provocată de vecinii noştri, păsările au fost înlocuite de pisici iar Sofia, ultimul bebeluş al familiei, ştie că ",miau" trebuie să stea în pom, dar nu în oricare, ci doar în pomul lui Pepe - bunicul ei.

Când venea toamna, verdele frunzelor se transforma şi armonia de culori, de la nuanţe de rugină, până la un galben intens, ne bucura încă o vreme, până ce sub arţarul nostru se aşternea un covor gros pe care, încet-încet, îl adunam în grămăjoare.

În anul acesta a plouat mai mult. Copacul şi-a făcut datoria şi a înmugurit ca-ntotdeauna. Întâmplător, sau... poate că nu întâmplător, am fotografiat câteva ramuri cu muguri roşii. Apoi, evoluţia normală până la coroana bogată de frunze verzi cu forma aceea palmată, binecunoscută de pe steagul canadian.

Ce s-o fi petrecut în acea ultimă duminică a lunii iunie? De ce oare, fără să ne prevină în nici un fel, copacul nostru a căzut? Eram acasă şi am văzut totul. Am văzut cum, fără ploaie, vânt sau alt stimul exterior, arţarul se înclină şi cade lin, întinzându-se, cât era de lung, peste toată curtea, ca o punte între casa noastră şi bloc. În cădere a lovit două dintre maşinile vecinilor. E singurul rău pe care l-a făcut vreodată, dar eu zic să-l iertăm, fiindcă nu asta a fost intenţia lui şi, dacă ar avea gură ne-ar spune-o.

Şi ne-ar mai spune că şi acum, când forţele l-au părăsit, ar dori să mai facă un ultim bine, dar nu imediat, ci la iarnă, când va trosni cu plăcere în soba cuiva care îl va binecuvânta atunci când va simţi căldura învăluitoare ce-i dezmorţeşte trupul îngheţat.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




2 comentarii

  • Am recitit azi povestea artarului. Felicitari!
    Daniela Stefanescu, 09.07.2018, 18:24

    Am citit si azi povestea artarului, cu aceeasi emotie ca si acum 14 ani... Sau poate si mai emotionata, caci de atunci am auzit atatea intamplari triste legate de copaci cazuti, dar despre care nu a scris nimeni nimic, sau nimic de suflet, sau a scris rapid cel mult o notita intr-un ziar.
    Felicitari autoarei pentru emotia pe care o transmite de fiecare data cititorilor!

    • RE: Am recitit azi povestea artarului. Felicitari!
      Nicole Sima, 11.07.2018, 16:03

      Imi amintesc ca scriam si plangeam in acelasi timp. Daca ma uit la data publicarii, e clar ca m-am apucat de scris destul de curand dupa „moartea” lui si ma bucur ca emotia mea se transmite. Este o implinire pentru sufletul meu.
      Multumesc!

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Piotr, Mihaela Pascu-Oglindă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Grabă mare, C.D. Zeletin (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Crema de ghete / Garoafe, Sanda Golopenţia (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dincolo de grădina noastră, Ana-Maria Androne-Bouman (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Martha, Pillstone, Milly, Mihaela Pascu-Oglindă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer