Peisaj după bătălie

Zilele trecute, mi-am dus maşina, biata, la revizia ITP. Inginerul care făcea programările a intrat în vorbă cu mine. Părea pasionat de lucrurile care se întâmplă în oraş şi vrusese să se facă arhitect:
- Aţi văzut câte case istorice se restaurează? m-a întrebat. S-au prins firmele că rentează să te dai boier!
 
Într-adevăr, dintre toate perioadele proaste pentru patrimoniu după 1989, aceasta nu este deloc cea mai rea. Pare să se fi produs o înţelegere parţială a rolului economic al patrimoniului construit, al caselor vechi. Pare că, precum inginerul meu mecanic, lumea conştientizează, în fine, de ce e bine să ai istorie în oraş, şi că ruinele nu sunt doar dărâmături, ci şi un potenţial de investiţie. Firme mari şi mici - nu multinaţionalele neapărat, ci mai degrabă cei cu profesiuni liberale şi creativii - colonizează casele istorice ale Bucureştilor. După succesul de public - cu nuanţele de gri ale căderii unor case neîngrijite - al reabilitărilor din centrul istoric, pare că şi alte zone se ridică.
 
E drept, cultura văicărelii şi a impotenţei cu pretenţii continuă, fireşte, neîntreruptă, dar se aude, parcă, mai puţin. Asta şi pentru că se mai găsesc bani. Dacă nu de la noi, atunci de la alţii, care înţeleg mai bine decât noi înşine de ce şi cum să ne păstrăm patrimoniul, salvându-l, dacă e nevoie, de noi înşine. Salvare care înseamnă acţiuni concrete, nu vorbărie ridicolă şi blocarea proiectelor neconvenabile. Că sunt bani europeni, că sunt bani norvegieni, ei mai vin şi prezenţa lor se vede. Conace s-au restaurat prin ţară, chiar dacă nu neapărat pentru moştenitorii de drept, care, din motive pe care nu le comentez (o parte ni se devoalează acum, datorită anchetelor în curs, sub odioasa specie a drepturilor litigioase) au ales să abandoneze în mâini mai, cum să le zic, conectate la mafia locului, tradiţia familiilor lor, dublu spoliate. A contribuit la vizibilitatea problemei păstrării fondului construit patrimoniabil şi prezenţa frecventă în Transilvania, şi, mult mai rară, în zona Vâlcei, a ASR Prinţul Charles.
 
Cum-necum, retrocedarea proprietăţii a atras şi bani, mai cu seamă după criză. Dacă se va elabora şi codul patrimoniului şi dacă el va explica cum, în ce instanţe şi cu ce motivaţii pecuniare sau fiscale, se va negocia, spre profitul amândorura, între interesul public de a păstra memoria colectivă înzidită şi dreptul inalienabil al proprietăţii private individuale, atunci cred că massa critică de lucruri bune se va apropia de noi în mai puţin de un deceniu. Poate este momentul să ieşim din tranşee, să discutăm, toţi cei care au o atitudine pro-activă în privinţa patrimoniului, cu partenerii şi actorii urbani implicaţi, începând cu proprietarii de monumente şi cu potenţialii investitori. Poate că este momentul să învăţăm să scriem proiecte europene pentru patrimoniu şi să administrăm un astfel de proiect, odată câştigat. Mă bucur că lucrurile vintage revin în moda hipsterilor, dacă acest lucru va aduce şi substanţă în generarea de soluţii concrete, practice la problema patrimoniului.
 
M-aş bucura dacă decidenţii şi cei ce predau s-ar deschide şi către metode contemporane de oriunde altundeva decât de la noi, de conservare a patrimoniului. Dacă citiţi prezentarea online a programului de profil de la Columbia University din New York, de pildă, acolo se afirmă că acesta este, acum, un domeniu aflat în avangarda creativităţii arhitecturale. Aş fi fericit dacă am fi mai mult de, generos spus, o sută de oameni în România capabili să ducă mai departe proiectele de virtual heritage începute de Fundaţia HAR în colaborare cu UAUIM în 2008, la Câmpulung Muscel, Nămăieşti şi Corbii de Piatră. Dacă vreunul dintre miniştrii culturii ar apuca să citească şi să înţeleagă propunerile pentru un GIS al României, pe care le-a făcut din 2012 încoace un consorţiu britanic şi pe care, la fiecare schimbare de ministru, le depun personal la Registratura ministerului de resort, în care nu se cere decât acceptul, nu şi banii, guvernului, poate că am reuşi să avem mai multe informaţii esenţiale despre potenţialul de păstrat, al patrimoniului supra- şi subteran al patriei.

Dacă, în fine, ar fi mai multă competenţă şi mai puţină ideologie perimată de toate părţile falselor baricade pe care ni le-am creat, poate că mica decolare n-ar fi, ca la avionul lui Vuia, temporară şi multiplă. Poate că vremea recriminărilor, a listelor negre, a înjurăturilor pe Facebook a trecut. Oricum, e desuetă şi perfect inutilă, câtă vreme se prăbuşesc, în continuare, părţi din patrimoniu peste trăncăneala noastră.