Atotputernic şi precolumbian Tito,
Mă trezisem, da, şi ţi s-a năzărit că eram tot acolo. Nu mai eram. Oare te-apucase încălzirea globală ca acum vreo trei sute de milioane de ani, să-mi zici dinozaur? Bine că nu m-ai făcut şopârlă. Auzi, eu, pasărea Colibri, singura în stare să străpungă inima cerului în zbor chiar şi pe spate, inteligentă, mai rapidă-n bătaia aripilor decât orice fanfară, cu cântece elaborate pe care urechea omului nu-i în stare să le-audă, eu, repet, pasărea Colibri, să fiu făcută dinozaur în microficţiunea ta:
Când se trezi, dinozaurul era tot acolo.
Atacasem un quetzal. Spiritul războinic se trezise-n mine din pricina ta. Nu mai ştiam ce să-ţi fac. Erai depresiv. Începusei iar să bei din licoarea aceea despre care credeai că te zboară-n introspecţie, în înţelegerea profundă a lumii. Ritual Ayahuasca în scop divinatoriu! Ce vrăjitorii precolumbiene îţi mai treceau prin cap, Tito! Dăduseşi în mintea turiştilor. Cred că râzi şi tu, singur, pe lângă steaua Aldebaran, sau pe unde te-nvârţi cu scop cosmic. Quetzalul acela, sau şarpele cu pene cum i se mai spune în amintirea strămoşilor noştri, nu era unul obişnuit. Avea gîtul roşu ca sângele de guatemaltec. Coada imensă, penele verzi. Un ou albastru toltec stătea să-ţi cadă în cap. Te-ai speriat. Mi-am adus brusc aminte că Dumnezeu s-a făcut el însuşi un nor albastru care a acoperit pământul. Ştiam cât îţi plăceau norii şi-am vrut să te salvez. Norii şi muştele, astea-ţi plăceau, ca să mă enervezi pe mine cînd le confundai cu dragostea şi moartea - singurele subiecte demne pentru tine de povestit.
Nu mai exista decât cerul, pământul pustiu şi marea. Niciun sunet. Niciun zgomot din cer. Marea calmă. Şarpele cu pene te-nfăşurase ca panglica pe-o coroană funerară. Tremurai. Te dezlănţuiai. Mai vrei o pană verde de Paris din coada mea? - te-ntreba cu viclenie. Sigur c-o meriţi, Augusto Tito, temperatura corpului tău era aproape de cea a hibernării. Ca să te ajut, mi-am întrerupt zborul. Prin efectul de distanţare al lui Brecht, am intrat în pielea ta. Ştii ce puteri vibratorii am. Pot să stau în mintea oricui, să mă-nvîrt în cerc, ca elicopterul. Sau să stau în nemişcare învîrtindu-mă. Şi, de-acolo, pot să schimb direcţia de zbor oriunde. Mă costă chestia asta, fac tahicardie, pot muri, ce-ţi pasă ţie? Dar, atotputernic şi precolumbian Tito, habar n-aveai cât iubeam. Cunoşti povestea sufletelor de războinici morţi în luptă care se transformă în păsări colibri după patru ani şi zboară zi de zi în soare? Erai soarele meu.
Am izbit quetzalul. I-am spart masca funerară. L-am străfulgerat cu privirea mea ultravioletă. I-am smuls inima din cutia toracică. Am distrus zeul tribal care te-ncânta sâsâind: te voi conduce acolo unde vrei să ajungi! Un colibri ştie ce-i destinul. Un colibri ştie ce e moartea. Un colibri ştie şi proverbe.
Nu mai eram lângă tine, Tito, când m-am trezit după lupta aceea. N-ai vrut să afle omenirea ce se-ntâmplase. Poate de aceea ţi s-a năzărit să scrii despre un dinozaur? Râdeai cum râd şi eu, chiar dacă mă enervai. Plecasem la misteriosul Julio Cortazar, ăsta are mereu probleme cu gloria şi cu cronopii. Mă chemase cu o insistenţă de neînţeles. I-am suflat un vers de-al nostru: timpul e insul ăsta cenuşiu ce fluieră nefăcând nimic. A vrut să mă omoare.
Atotputernic şi precolumbian Tito, omenirea a luat-o razna iar eu mi-am pierdut puterile, sunt pe cale de dispariţie. Ce să fac? Quetzalul s-a blegit şi el, şi-a pus mărgele la gît şi face incantaţii ca Gurdjieff. Sub mantia verde de Paris a prostiei, omenirea vomită sânge, se asfixiază, şi-a pierdut conştiinţa cosmică. Nimeni nu mai ştie nimic despre cele şapte forţe ale corpului uman. Nici de cele şapte măsuri ale nopţii. Nici de cele şapte păcate. Nu mai au suflete, Tito. Vor să mă bage-n colivie. Elan, energie, frumos, magie, amor, esenţe, nuanţe, viraje, elipse, vibraţii s-au dus. Mai bine scriai un microcuvînt:
Zunzuncito