Precum se ştie, o formă radicală - şi, tocmai de aceea chestionabilă - de celebrare a spiritului locului a reprezentat-o activitatea lui Lecomte de Nouy. Biserica Sf. Dumitru de la Craiova şi cea de la Curtea de Argeş reprezintă cumva aplicaţii ale teoriilor privind restaurarea ale lui Viollet Le Duc; astfel, opera "restaurată" devenea mai fidelă unui model deopotrivă originar şi ideal al edificiului decât erau vestigiile reale care supravieţuiseră. De fapt, acest fel de a reconstitui o epocă, înlăturând (drept cangrenă şi balast) tot ceea ce timpul şi nu rareori înţelepciunea utilizatorilor ulteriori adăugaseră, era la fel de mult un act de creaţie precum era şi proiectarea unei biserici "noi".
Arhitectul Ionescu Berechet, probabil cel mai important autor de biserici ortodoxe din istoria acestui program, din România, se numără - nu ştim dacă în chip programatic, sau doar din intuiţie - printre promotorii unei direcţii "regionale" în arhitectura sacră. La Constanţa, am spus deja asta în primul articol din această serie, spre deliciul d-lui Bogdan Ghiu, om de-al locului, departe de arhitectura ortodoxă muntenească, el a ridicat un turn-clopotniţă în faţa bisericii sale Sf. Împăraţi (1935), turn care trimite în chip direct la echivalentul din faţa geamiei constănţene şi a folosit pietra puţin prelucrată pentru registrul principal al faţadei.
Ionescu Berechet nu este singurul arhitect interbelic pe care astăzi Kenneth Frampton l-ar numi, pentru unele din lucrările sale, "regionalist critic". La Mediaş, Gh. Liteanu se lasă impregnat de modele vădit ne-ortodoxe, dar pregnant proprii locului, atunci când proiectează faţada principală a bisericii ortodoxe din localitate, aceasta flancată de două turnuri suple, în maniera bisericilor protestante germane sau maghiare. Nici simplitatea severă, albă, a bisericii Sf. Nicolae din Cluj (1930) nu este străină de puritanismul luteran: intrarea este surpasată de un turn clopotniţă; în sens mai larg însă, biserica este croită, atât la exterior, cât şi la interior, potrivit modelelor bizantine.
Bisericile de pe Valea Prahovei, ridicate în perioada interbelică în piatră locală, după un mod de punere în operă de asemenea specific zonei, sunt şi ele un exemplu mai degrabă exotic - în contextul arhitecturii ortodoxe a vremii - de adecvare nu la modele "străine", (post)imperiale, ci la atmosfera arhitecturii vernaculare din vecinătatea sitului. Biserica cu hramul Sf. Ilie Tesviteanul a fost ridicată între 1933-1939 după planuri (donate) de Paul Smărăndescu. Ne aflăm la celălalt capăt al arhitecturii neo-româneşti sacre. Sfinţită la 17 decembrie 1939 de Patriarhul Nicodim Munteanu şi, din nou, mai degrabă bizantină decât "naţională", biserica aceasta - care a fost "clonată", la dimensiuni mai mici, de-a lungul Văii Prahovei - este înrudită mai degrabă cu gara regală a Sinaiei, închipuită din piatra locală, cu vila Bebe de la Cumpătu sau cu posturile trafo răspândite în tot oraşul - toate proiectate de arh. Duiliu Marcu practic în aceeaşi perioadă, decât cu biserica mare a mânăstirii Sinaia.
Nici prin modelul folosit, amintind mai degrabă de bazilicile de la Ravenna şi nici prin materiale, acest lăcaş ortodox nu celebrează modele pre-existente din spaţiul românesc. Cu toate acestea, arhitectura acestei biserici, înscrisă atent în specificul sitului, folosind materiale locale şi făcând aluzie deopotrivă la spiritul epocii sale şi la caracterul urbei unde a fost edificată, este "mai reală" (în sensul invocat de Gadamer privitor la "soluţia optimă" în arhitectură) decât manifestele identitare care au precedat-o în interiorul stilului neoromânesc. Domină piatra, iar pentru structură s-a folosit betonul armat. Acoperişul este făcut din "olane turceşti" , iar pictura aparţine Ninei Arbore. Un amănunt interesant: catapeteasma este din zid, pe care sunt pictate icoanele. Turla principală este faţetată şi puternic fenestrată, ceea ce face ca naosul să fie mult mai luminat decât suntem obişnuiţi să vedem într-un interior ortodox. Îndepărtarea de "tradiţie" este şi aici evidentă: putem auzi comentariul arhitectului, care va fi presupus că adumbrirea nu este un atribut imanent spaţiului ortodox, ci o consecinţă a stadiului medieval al tehnicilor de construcţie; dimpotrivă, betonul armat al vremii sale, pe care îl foloseşte mai târziu şi Petre Antonescu în "Biserici nouă", permite sporirea luminii dumnezeieşti înlăuntrul spaţiului sacru.
