Există în aceeaşi perioadă interbelică românească, dar cu o frecvenţă superioară tendinţei regionaliste pe care am descris-o anterior, una de semn contrar, eclectică, în stare să strămute modele moldoveneşti medievale la Timişoara (I. Traianescu, Catedrala din Timişoara, 1935), unde turle tipice nord-estului României sunt aşezate peste corpul decorat cu asize alternative de piatră şi cărămidă, procedeu mai degrabă muntenesc. Ansamblul Catedralei Încoronării, de la Alba Iulia (1924, arh.V. Ştefănescu) încearcă, folosind o colonadă perimetrală, să forţeze expresivitatea claustrului de mânăstire ortodoxă schimbându-i destinaţia în spaţiu public reprezentativ. Casa Domnească de aici aparţine ca limbaj stilului brâncovenesc - de la Horezu, bunăoară - dar ansamblul capătă o notă mai viguroasă, mai solidă, tocmai spre a putea "spune" o poveste pe care echivalentul de la Horezu nu putea să o rostească, din pricina scării sale mai degrabă modeste, atunci când ar fi fost adusă ca atare în mediul urban.
Nu altfel procedează N. Liteanu în proiectul cu motto "Trei Ierarhi" pentru Odessa, unde sursa (sugerată explicit de motto) este transplantată în Crimeea sau acelaşi I. Traianescu, când dă tot o replică "moldovenească", tot cu o mulţime de turle, propriului proiect pentru Timişoara, la Odessa. Procedeul strămutării modelelor este de întâlnit la bisericile Belvedere CAM (1932) şi Spirea Veche (1928) din Bucureşti. Cosmopoliţii aveau deja o tradiţie în spate. Ghika-Budeşti ridicase (Cuţitul de Argint, 1910) o replică de biserică bucovineană, în piatră şi cu trei registre de ocniţe pe conturul faţadei, iar greco-catolicii aveau şi ei în Bucureşti din 1908 o biserică în spirit moldovenesc, de cărămidă, cu contraforţi şi ocniţe albe, datorată aceluiaşi arhitect.
Or, există chiar o manieră mai radicală de a transplanta tipologii, forme sau decoraţii decât schimbul regional inter-românesc, sau decât invocarea Bizanţului. Această manieră aminteşte de modul în care ţarul Petru cel Mare a reformat arhitectura ortodoxă rusă: prin infuzie de sânge occidental, chiar dacă modelul provenea din zona laică. Petru - prin Trezzini - adusese la Petersburg cupola bursei din Amsterdam în chip de turlă. Acest implant, apreciază Pierre Chaunu, "este în capitala Balticii ceea ce este campanilla bisericii San Marco pentru Venezia" (1986, II, 166). În ce priveşte România interbelică, acest tip de import la distanţă, dintr-o cu totul altă cultură, a presupus-o colonada din jurul cupolei, aşa cum o găsim la Pantheonul parizian sau la catedrala St Paul's din Londra (Catedrala din Cluj, 1925-35, Cristinel şi Pomponiu, dar şi replica acesteia, prezentată de C. Pomponiu pentru Odessa; catedrala Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril din Satu-Mare, 1930, V. Smigelschi), campanilla italiană pentru a marca verticale (peste Palatul Patriarhal din Bucureşti, 1937, proiect al autorului palatului, Gh. Simotta, sau la biserica Sf. Împăraţi din Constanţa, citată mai sus); porţi egipţiene de la Memphis (spun criticii proiectului, pe care îi vom cita in extenso mai departe în studiu) la intrarea în proiectul pentru Odessa al lui Joja; a mai însemnat, în fine, arhitectura romanică a proiectului cu motto "Şi-vingând păgânii nalţă o mânăstire" (sic!), al lui T. Niga, de la acelaşi concurs pentru Odessa.
