Domnule Eminescu,
Vă scriu dintr-un sentiment de nemulţumire, prea am ajuns o controversată din pricina relaţiei cu Luceafărul. Zic relaţie, deşi eminescologii o numesc poveste. Să nu vă supăraţi pe mine, dar n-a prea fost poveste. Geaba aţi tras-o DVoastră de păr, dintr-un basm, cu a fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată...
Mai întâi să mă fi lămurit ce i-am fost eu Luceafărului. Un simbol? O terestră? O mărginită? Nu m-am ridicat prin văzduhuri pentru că asta e limita omenească, ceea ce şi pe DVoastră v-a ţinut în loc când aţi recunoscut că sacrificiile pe care ni le impune viaţa sunt exagerate. Doar dorul e nemărginit, de-a pururea pedepsit să nu se-mplinească, nu?
Deşi vorbea pe şleau, n-aveam cum să pricep ce zicea Luceafărul. Nici pe DVoastră nu v-a înţeles omenirea. Ba prin anumite locuri, nici eu. Că ea (eu) vede Luceafărul şi-ncetişor dorinţele încrede. În acele clipe eram îmbătată de amor, ridicasem ochii... Am sperat să mă-nţeleagă, să coboare-n jos, cu blândeţe, alunecînd. Pe-o rază, de-a dreptul, pe ce poate, să mă lumineze, şi? Ce mi-a răspuns El tremurând cu ranchiună de geniu? Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, dac-oi fi eu sau altul. Cum de lut, domnule Eminescu? Dintr-o dată nu mai eram o prea frumoasa fată, fecioară între sfinţi, lună între stele, văpaie, odor... şi cât îl iubeam, rece cum era!
Îmi promitea palate de mărgean. Da, dar unde? În lumea subacvatică? Să m-arunc după El în mare?? Să mă rotesc pe-acolo-n cercuri, în adâncul necunoscut, până mă lua cu ameţeală??? Era înfăşurat şi-n giulgiu, cu faţa albă ca de ceară, de-i săreau scântei din ochi, mai lua foc şi casa. Frumos i-aţi zis: un mort frumos cu ochii vii. Mie mi s-a părut, totuşi, că nici ochii nu erau prea vii, m-a luat cu frig de la sticleala lor. Apăreau numai noaptea. Abia stingeam lampa şi, hop! mă trezeam cu ei pe buze. L-am rugat politicos să termine cu nemurirea, cu profunzimile, cu setea de absolut, cu Şopenhauer.
Ce să fac cu nimbul nemuririi pe pământ? Şopenhauer, ştiţi prea bine, l-a amestecat pe Platon cu Buda şi nu era vis să nu-l transforme în coşmar, geaba cânta la flaut, era surd de-o ureche, mi-au spus-o rudele mele împărăteşti că nu suporta nici să-l contrazici, păi, dacă nega viaţa, s-a lăudat cu scepticismul, doar ştiţi că amorul era inamicul lui numărul 1, iar plăcerea - o odihnă trecătoare. Mare păcat de Atma, canişul filozof, cât l-o mai fi chinuit pe bietul câine strigându-i în bot că e prost ca un om.
Apoi, Luceafărul ăsta al DVoastră s-a rupt din locul lui de sus şi a dispărut. Nopţi şi nopţi. Ce era să fac? Nu era normal să-mi găsesc o alinare, domnule Eminescu? Un alintător. Noroc cu băiatul-paj, rumen, frumos, m-a văzut pe gânduri, m-a făcut să râd şi mi-a arătat, din bob în bob, ce e amorul. Cu binişorul, nu cu elongaţie astronomică, chiar dacă la maxim, estică sau vestică! Sub tei, când îmi era lumea mai dragă, iar hop!, Luceafărul. Cine să-l mai înţeleagă?
I-am spus şi lui Cătălin despre faţa palidă care nu-mi da pace, despre drama cunoaşterii şi despre toţi caii verzi de prin stele. Cătălin a zis să fugim în lume. Voioşi, teferi, fără dor de părinţi (că şi-aşa mă ţineau închisă în fum negru de tămâie să ascult operă), fără vis de Luceferi, pentru totdeauna. Cum era să-mi ajungă doar o oră de iubire, că doar nu era s-o luăm amândoi pe lângă plopii fără soţ!
Ce bine mi-era cu ochii mei nemişcători sub ai lui Cătălin! El m-a învăţat arta de a mă înălţa pe călcâie în timp ce tot el mă ridica de subţiori. Suspinam, da, uimită, distrată, ruşinoasă, drăgălaşă, ne potriveam.
Asta e o poveste adevărată, domnule Eminescu. Nu cununi de stele-n păr, ci pălărie, botine, corsete cu dantele, albastre. Nu luciri fără viaţă, ci păsărele cu vânătoru-n laţ. Iaca, umblu cu Cătălin prin lumea largă, ne sărutăm. Mai vreau, mai nu mă las.
Iertaţi-mă că am dat poezia pe faţă, domnule Eminescu. Nu vreau să deturnez mitul geniului neînţeles al culturii române, dar, doamna Veronica, cât o fi avut şi dumneaei de îndurat în relaţia cu DVoastră?! Şi ce frumoasă era
Cătălina