Poe,
Ar fi fost culmea să mă opresc din zbor şi să mă plec în faţa ta, Poe! E de ajuns că am aşteptat şapte strofe până să apar în poemul care-mi poartă numele. Nălucirile tale, ba că fâlfâi prin purpura perdelei, ba că bat pe la uşi sau pe la ferestre - Sir, or Madam... nothing more you said - mi-au prelungit viaţa dar mă şi plictisesc. Casc negru. Sunt un corb celebru, e drept, extrem de inteligent, dar cioara vopsită are o viaţă mult mai amuzantă decât a mea. Stau ţeapăn pe bustul unei zeiţe şi oftez.
Ai dezvăluit întregii lumi: quoth the raven, "Nevermore". Şi? Limba oamenilor e-atât de-nşelătoare încât mă oboseşte. M-a cuprins deznădejdea de la atâtea interpretări şi traduceri. Singurul cuvânt pe care ţi l-am spus a ajuns să fie maimuţărit în aşa hal că nu mai suport. Nu numai ca sonoritate, ci şi în înţelesul lui. Nici chiar tu şi nici ceilalţi n-aţi reuşit să imitaţi cântul lui Nevermore, cu toate că până şi ultimul corb poate ajunge la o gamă de 15 vocalize. Îmi place să cânt, pot fi asemuit chiar unui instrument de vânt - să zicem un oboi bas -, dar nici violoncelul nu e cu mult mai mult vibrato decît mine, poate doar contrabasul e prea albastru şi mi-ar putea distruge penajul. De-a lungul timpului am fost mereu subiect de mituri, un reprezentant unic al artelor. Nu există colţ de noapte literară care să nu-mi fi simţit prezenţa, iar ziua tronam, sur un arbre perché... ce deliciu.
Veneam din Franţa în noaptea aceea de decembrie. Ningea, jaru'agoniza, tâmplele-ţi ardeau, jale, gemeai, ba citeai, ba o strigai pe fata aia cu nume de balsam, Lenooore, vânt, negurime, m-ai impresionat, îmi semănai, deşi eram mult mai lovit în aripă. Aş fi putut să croncăn şi eu, dar nu-mi ieşea din cap întâmplarea cea nenorocită, vai, drama din Franţa cînd iar mă păcălise vulpea. Şi cât mi-am jurat să nu mai cred în coada vulpii înfoiate, ah! Am făcut şi cursuri de Yoga Corvus Corax. Degeaba. Cum se apropia vulpea de arborele plantat de La Fontaine, parcă cineva dinadins îmi lua minţile. Îmi spunea: ce păcat că n-ai glas! Cum, n-am??? Şi iar îmi cădea.
Am cîrîit sumbru: nevermore! Baudelaire m-a tradus din vîrful buzelor, mi-a distrus toată gravitatea sonoră cu plus jamais-ul lui, m-am supărat şi n-am mai avut chef de acrobaţii lingvistice ca să-l contrazic. Voi, oamenii, sunteţi predispuşi la tot felul de aiureli din pricina limbajului vostru. Vă auto-răscoliţi vorbind, citind sau scriind ca să vă auziţi numai pe voi. Degeaba aveţi creierul mai mare ca al nostru, la ce vă foloseşte? Nevermore ţi-am cîrîit şi ţie. Nici tu n-ai priceput nimic şi mi-ai blestemat cuvântul. Nu-mi lăsa nici fulg în casă din miciuna-ţi veninoasă - aşa mi-ai urlat! Nu minţeam, nu eram Satan, aveam şi eu un necaz, venisem la tine - un imens scriitor!- să mă ajuţi, te priveam uimit de pe bustul alb al zeiţei Atena Pallas şi acolo am rămas. Voi, oamenii, când sunteţi depresivi distrugeţi tot ce-i în jurul vostru, habar n-aveţi de suferinţele altora.
Lenore era durerea delicioasă din închipuirea ta la fel ca toate celelalte, ca Annabel Lee, Eulalie, Valentine, Annie, Pisica neagră etc. Pe cînd eu, corbu', puteam să-ţi fiu un prieten devotat. M-ai trădat şi m-ai înfipt în bustul zeiţei cu versurile tale de unde nu mai am scăpare. Mă plictisesc!!!
Corb la corb să-şi scoată ochii, n-am văzut, Poe.
Corbu'