Dear Daniel,
Pentru că tu însuţi spui că Robinson Crusoe e cel care a scris The Life and Strange Surprizing Adventures of Robinson Crusoe, of York - Mariner, vă scriu deodată, ca şi cum aţi fi acelaşi. Să zici thank că nu m-apuc să evoc toate cele 159 de nume pe care le-ai avut pe când erai şi agent secret! Deci:
Dear Daniel & Robinson Crusoe,
În cea de-a doua parte a poveştii în care am fost implicat, mor. Trei săgeţi m-au sfârtecat în timpul unui atac al unor canibali din capul vostru. Veneam dinspre Irlanda. M-aţi îngropat în Ocean şi, gata, aţi crezut că aţi scăpat de mine. Un peşte m-a înghiţit, m-a hrănit, am locuit în el până nu demult, sunt la fel de mit like you. Alţi mari autori au tot scris despre mine, m-au desenat, cântat, adaptat, elogiat. Sunt supărat. Unul dintre ei mi-a zis Vendredi ou la vie sauvage, la editura Folio Junior - măcar de-ar fi scris pentru junioare. Precum în povestea voastră, un anume alt Robinson naufragiază pe insula mea, intră în depresie, se-mbată cu lapte de capră şi dă naştere unor uriaşe mandragoras - nişte etnobotanice. Un grup de canibali din opoziţie fugea după mine să mă mănânce şi m-am ascuns sub pălăriile uriaşelor plante otrăvite. Acolo m-a găsit tremurând de frică acel Robinson, mi-a zis şi el tot Vineri, deoarece era tot într-o vineri din cele cu ghinion pentru mine. Lipsiţi de imaginaţie mai sunteţi şi voi, scriitorii de aventuri. I s-a părut că n-aş fi om, s-a autointitulat guvernatorul insulei, s-a pus cu civilizaţia pe mine, iar am ajuns sclav. Ce-i drept, aveam Think Positive, ştiam ce urmează, aşa că i-am luat într-o zi pipa şi am dat foc insulei. Buuuuum. Explozie. Robinsonul cărase tone de trotil pe Speranza mea (aşa îi zicea el insulei, spre deosebire de J.M. Coetzee care v-a zis Foe, sau de Swift care a făcut mişto de noi toţi zicându-ne Gulliver\'s Travel), tunuri, puşti, traficantul diavolului, de i-au dat şi premiul Academiei.
Ia să sar de la ăia la voi. Vă mai aduceţi aminte cum v-am băgat în uragan când am întrebat de ce Dumnezeul pe care-l veneraţi nu-l distruge pe diavol dacă-i mai puternic ca el? Aţi zis: pentru că Dumnezeu vrea să-l distrugă la sfârşit, în ziua judecăţii, când va fi aruncat în prăpastia fără sfârşit. La fel era şi Oceanul în care m-aţi aruncat zicând că sunt mort. Nu prea puneam întrebări P.C., aşa-i? Prea vă enervam pe limba voastră. Nici nu ştiţi ce e aia P.C. Numai un canibal vă mai poate lumina dulcele şi fragedul creier: political correctness, asta înseamnă. De ce nu-l ucide acum? am continuat. Gesticulaţi de parcă vă exprimaţi în canibaleza clasică şi mi-aţi ţinut un speech despre iertare. Desigur, nu v-a trecut prin cap că pot să aflu despre Cina cea de Taină, cum l-aţi lăsat pe cruce pe prietenul vostru, cum frângeţi pâinea zicând acesta-i trupul lui şi beţi vin ca pe sângele ce-a curs. Pentru voi. Psihocanibalilor. V-am strigat de sub pielea de capră în care mă înveliseţi: Atunci, eu, tu, diavolul, toţi suntem răi şi ne va ierta pe toţi? Aţi amuţit.
De ce nu m-aţi lăsat voi pe mine gol, feroce, canibal în suc de sânge? Mi-aţi îmbârligat minţile, mi-aţi băgat în craniu că nu e bine să consum carne de om. Decupam braţele duşmanului, despicam pântecul, îi frigeam ficaţii, îi luam puterea, ştiam că într-o zi voi fi şi eu la rândul meu mâncat. Aş fi murit râzând când vreo canibală cu carnea fragedă s-ar fi apropiat dansând să-mi sfârtece sistemul nervos central. O! ne-am fi jucat amândoi de-a moartea. O! aş fi plecat satisfăcut spre atotbiruitorul Benamuke. Oowookake! m-aş fi rugat. Ai mei ar fi venit să mă răzbune şi-ar fi mâncat-o pe ea. Ce Candide de Voltaire puteam să ajung!
Stau închis în cărţi, prin balcoane, mor din naufragiu fără peşti. Mai salvaţi-mă o dată, dear Daniel & Robinson Crusoe. Şi puneţi-mi numele Week-end.
Vineri