Dragul meu Hans,
Poate că tu nici nu ţi-ai dat seama ce-ai făcut din viaţa mea, deşi toată copilăria ai visat să ajungi patrimoniu naţional. Ai fost sărac, dormeai cu Shakespeare deasupra capului pe-un pat fără arcuri, îţi fumegau creierii de la atâtea chibrituri aprinse, ce frumos ardeai! Dar cu mine ce-ai avut? De ce m-ai scos cu capul din apa de cristal să ajung abţibild naţional prin toate barurile Danemarcei, pe farfurii, pahare, căni, solniţe, eu însămi un bibelou cu coadă de peşte? Până şi Ofelia, labilă cum o ştii, râde de mine, chiar dacă mă invidiază din adâncul sufletului şi al iazului în care zace moartă după Hamlet. Mă jucam cu surorile mele, îmi făceam coroniţe din stridii care se deschideau şi se-nchideau după cum se mişcau peştii. Eram tăcută, gânditoare, curioasă, pupam statuia unui băieţel de marmură prăbuşit pe fundul mării. Îi cântam un cânticel învăţat de la bunica: c\'est peut-être ça, l\'amour, le grand amour, c\'est peut-être ça qui m\'a prise à mon tour, ce sentiment brutal... Şi m-a prins sentimentul, dragul meu, Hans Cristian! Abia împlinisem cincisprezece ani când, deodată, balenele, delfinii, peştii în general, chihlimbarul, nisipul albastru, recifurile de corali, florile fără parfum, întregul ecosistem acvatic, sau acvaristica, cum vrei să le zici, oricum, ce importanţă mai are de vreme ce-am ajuns din sirenă neom şi totul a dispărut.
Uşoară, ca o băşicuţă de aer, m-am ridicat la suprafaţa mării. De coadă îmi atârnau opt stridii mari. Emblema rangului. Mă durea burtica. Pe cer, Luceafărul de seară. În zare, o corabie dansa ca o lebădă. Mateloţii cântau indescifrabil. M-am apropiat fâş fâş. Am crezut că am vedenii, de la burtică. Un prinţ cu ochii mari şi negri zâmbea, cânta, părea de marmură. De pe corabie a izbucnit un imens foc de artificii, ziceai că a explodat un submarin rusesc, aşa cum îmi povestise tata. Era ziua Prinţului. Deodată, a-nceput să bată vântul. Furtună. Fulgere. Valurile Virginiei au rupt catargul. Nu te enerva că îţi repovestesc pe scurt ce s-a întâmplat atunci. Corabia s-a scufundat şi, printre bârne, riscându-mi viaţa, l-am prins de mână. Era catifelat. Moale ca o petală de algă siameză. L-am sărutat pe buze. Sau pe ochii închişi, că era cam acelaşi lucru. I-am dat părul ud de pe frunte şi l-am tras la mal, pe o stâncă neagră. Semăna atât de tare cu statuia mea din adâncuri. Iar l-am sărutat. Habar n-am de unde, a apărut o fată frumoasă exact când Prinţul meu dădea semne că-şi revine. Mi-am turnat spumă de mare în cap, eram timidă. Prinţul a crezut că nu eu ci fata aceea atât de frumoasă apărută habar n-am de unde îl salvase şi a pupat-o pe ea.
Nu-ţi mai povestesc prin ce-am trecut, ştii şi tu pe pielea ta ce-nseamnă să suferi ca Kierkegaard. Suferinţa is my castle. Aşa că m-am întors în adâncuri. N-am rezistat prea mult. Vrăjitoarea aia născocită de tine mi-a făcut operaţie estetică şi mi-a despicat coada în două picioare. Câtă suferinţă din nou. Mi-a luat în schimb vocea de sirenă. Amuţită, l-am regăsit pe Prinţ. Bunica mea a prezis că dacă nu mă va iubi mai mult decât pe maică-sa şi pe taică-su, dacă nu se va gândi numai la mine şi nu-mi va jura I love you forever, dacă nu mă va lua de soţie, sufletul lui nu va putea să treacă în mine şi voi muri. Cu ochii mei albaştri, cu mersul legănat şi gingaş, goală, mută, credeam că mă va iubi. Mă lăsa să dorm la uşa lui. Pe-o saltea de catifea. Îmi spunea mereu că-i sunt dragă. Mă săruta pe frunte şi pe nas. Nici gând să mă facă regina lui. Şi Hamlet mi-ar fi plâns de milă, cu toate că se ştie că la noi, în Danemarca, apele n-au fost niciodată limpezi.
De ce l-ai lăsat să creadă că nu eu am fost cea care i-a salvat viaţa, dragul meu Hans Christian? S-a însurat cu ea, cu fata aceea atât de frumoasă apărută habar n-am de unde. Ea ştia foarte bine cine te salvase, vorbea, dar nu i-a spus nimic. Ce depresivă e marea de-atunci. M-am săturat să tot văd copiii plângând din cauza mea. Ce atmosferă putredă, ce Danemarcă!
N-am murit pentru că sunt basm. Dar povestea asta nu are un final corect. Pune-o să-i mărturisească Prinţului meu adevărul, te rooooooog, dragul meu, Hans Christian. Până şi criminalul de Raskolnikov al lui Dostoievski şi-a recunoscut vina. Lumea s-a schimbat, lasă-i pe copii să afle adevărul, chiar dacă eu voi rămâne doar spuma mării, până în anul 2137, cum ai hotărât tu.
Te îmbrăţişez cu mult drag,
Mica Sirenă