Un nou soundtrack columbian

 
"O să-ţi placă."
Şi mi-a plăcut.

Despre Juan Gabriel Vásquez mi s-a mai spus şi că e un fel de kilometru 0 al literaturii columbiene după realismul magic, după Márquez, după îndelung literaturizata, deja, singurătate a Americii Latine... Dacă e sau nu e aşa, mi-ar fi, recunosc, dificil să mă pronunţ. Ce e cert este că Zgomotul lucrurilor în cădere e o proză care, deşi vrea să rupă tradiţia, respiră un aer la fel de dens, comprimă reverenţe auctoriale de o intertextualitate ludică, emană istorie socială şi politică, se joacă rafinat cu volutele clişeului cultural, mută procedee narative tipice literaturii hispanice, în general, cum e celebra stratagemă a manuscrisului găsit, în pagină audio, poetizează, demitizează, jonglează cu planuri, personaje şi poveşti care se întreţes într-o manieră creativă de-a dreptul fastuoasă...

Juan Gabriel Vásquez scrie un roman despre traumă. Despre faţetele mereu multiplicabile ale fricii, care merge de la teama de accident la teama de intimitate, de la claustrofobie la agorafobie. În toată această colecţie nu neapărat vastă, cât foarte fin şi intuitiv creionată, intră şi trauma autorului devenit metonimia unor generaţii de scriitori care vin după un verb, cel márquezian, aproape transformat în instituţie, aproape sublimat până la gradul de sinonimie cu literatura sudamericană.

Da, mi-a plăcut. De la scena politică a morţii lui Luis Carlos Galán, asasinat public, motiv pentru care cei care urmăresc transmisia momentului la televizor îl văd căzând pe fundalul mulţimii care ovaţionează (trimiterea la Kennedy nu e explicită, dar, totuşi, imposibil de ignorat), fractura între ce se vede şi ce se aude fiind, ea însăşi, traumatică pentru privitori,  la scenele de accident aviatic, închise în misterul audio al cutiei negre, din care, la un moment dat, nu se mai disting voci, fragmente faptice sau discursive, ci numai "zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop în cui."

Relaţia care se construieşte între aceste momente e bântuitoare şi revine, cumva, subversiv, sacadat, pe măsură ce personalitatea eroului principal, Antonio Yammara, se dezintegrează ca un avion în cădere sub povara traumei individuale şi a traumei asimilate, a traumelor exterioare şi a celor intuibile. Un mare haos sonor, golit de sens, pare a străbate acest roman impregnat de excelenţă în pop culture şi mecanism psihologic, în construcţie de personaj şi pastişă livrescă a momentelor, inclusiv literare, pe care le traversează poveşti ce se nasc unele din altele, sugerând un autor care-l iubeşte pe John Barth şi care îi scoate Şeherezadei brăţările de la glezne, ca s-o îmbrace în blugi şi s-o împrietenească, non-decameronic, cu tehnologia.

Mi-au plăcut multe. Scriitura - fină, cum spuneam, şi, în acelaşi timp, precisă ca un bisturiu. Apetitul fabulatoriu. Metafora care se naşte din juxtapuneri de imagine: Ricardo Laverde ascultă, în căşti, înregistrarea cutiei negre a zborului 965 al unui Boeing 757, care o duce pe soţia lui în hăul fără pic de sunet al morţii, în timp ce avocatul Yammara ascultă, tot la căşti, versuri de José Asunción Silva care vorbesc despre două umbre pe punctul de a deveni una, într-o "noapte îmbibată de miresme." Câteva minute mai târziu, Laverde şi Yammara vor fi împuşcaţi în plină stradă, unul va muri, iar celălalt îi va moşteni spaimele, neputinţele, înţepenelile, trauma.

Mă va moşteni, cumva, şi pe mine, cititoarea, care aud, de dincolo de pagină, zgomotul recognoscibil al paşilor care fug în sine, care dau volum întunericului, care dinamitează conceptele de linişte şi lumină până când trauma, inexprimabilul lor, se transformă în zgomot. Un zgomot care devine şi al meu.