De ce îmi place Anthony Marra

Mi-am propus, deja, de câteva ori, să nu mai fac asta şi tot nu mă ţin de cuvânt. Nu e bine să scrii despre cărţi înainte să le termini. Le citeşti, le laşi să se aşeze, scrii. Ăştia sunt paşii. End of story.

Numai că există cărţi care-ţi zumzăie, aşa, în minte, care te cheamă cu şapte guri, care, vorba filmului, sunt de natură să întrerupă şi dansul unui derviş. Cam aşa e cu romanul lui Anthony Marra, Constelaţia fenomenelor vitale.

Am, legat de cartea asta, un entuziasm curios şi persistent. Sper să devină viral. Mi-ar fi plăcut să nu-mi fi spus nimeni "O să-ţi placă, seamănă puţin cu Foer" ca să descopăr asta singură. Chiar seamănă puţin. Eu am crezut mult în Foer. Faptul că tace de atâta timp e o mică dezamăgire. Nu ştiu dacă Marra e sau nu ecologist, dar sper să nu militeze pentru nimic care să-l scoată de pe scena literară. Sau, măcar, nu în viitorul apropiat. Înaintez repede în povestea asta dintr-o Cecenie îngheţată, haotică, simbolică, ireal de grotescă. Marra e un autor-orchestră. Cu note de umor şi note de o delicateţe extremă. Cu scene de o violenţă care pătrunde în ritmul naraţiunii aproape nevralgic. Cu un suport filozofic fin, dar percutant.

Constelaţia fenomenelor vitale articulează succesiv, pe fondul războiului (care e, de fapt, o sinecdocă - războaiele sunt mai multe, dar au ajuns să fie percepute ca unul singur) din Cecenia, umanitatea şi dezumanizarea. Baletul lor, uneori în interiorul aceluiaşi individ. E o proză cu valenţe de poem tragic, în care te întâlneşti aluzia mitologică, dar şi cu o societate mâncată până la os de speculă, de nesiguranţă, de răpiri şi vandalism, de crimă, de probleme etnice care transformă diversitatea într-un câmp minat. E şi un câmp minat, în carte, de altfel, traversat de un bărbat şi de o fetiţă care fug de ceva şi spre ceva. Sunt momente de eroism camuflate de cotidian. E tandreţe expediată în gesturi neîntâmplate, suspendată, dorită, regretată. E laşitate crudă. Sunt iubiri mutilate. E ură care a fost, cândva, iubire.

Densitatea ei aproape că te împiedică să vezi punctul forte al lui Marra, care, după umila mea părere, e stilul. Recunosc că am citit de două ori scena unei amputări de picior care m-a făcut să suspectez că are background medical. Nu are. S-a uitat mult pe Youtube la tutoriale despre amputări şi a citit literatură de specialitate (da, am căutat, m-a ros curiozitatea). Au ieşit câteva pagini scrise aproape din interiorul osului tăiat cu ferăstrăul.

Cartea asta e ca un drog. Îţi dă o stare de sevraj când, dintr-un motiv sau altul, adormi fără să fi citit mai departe. Acesta e punctul în care sunt eu acum. Parcă m-aş lăsa de cafea. Sau de zahăr...

Când nu am cartea la îndemână, dar am, totuşi, ceva timp nejalonat cu alte obligaţii, citesc despre cum a scris Marra, cum a călătorit în Cecenia, cum a ajuns să creadă că provocarea cea mai mare stă în documentarea unor lucruri despre care nu prea ai habar. Ador povestea. Ador şi povestea despre poveste. Şi am promis că nu mai scriu despre cărţi cât, încă, le mai citesc, dar uite că nu am rezistat. Simt că textul ăsta va creşte, oricum, că, începând cu el, o să aprofundez ideea de sequel. Până atunci, mai locuiesc puţin în intertext.

E ultima oară.

Promit.