Ai mei

- Fă, eu l-am înţărcat pe al meu târziu tare. Avea Emil şase ani de acum înainte şi tot sugea la ţâţă. "Mama ţâţa", zicea. Am încercat cu de toate să-l înţărc, cu ardei iute, cu făină, sare, da' ce nu i-am dat. Când i-am dat ardei plângea cu ţâţa în gură şi tot o sugea.

Femeia grasă, oacheşă, cu ţâţele lăsate, stătea pe scaun în faţa mea. Avea în dreapta ei o altă femeie, ştirbă şi îmbătrânită devreme. În faţă, cu spatele la mine, tot în picioare, ca mine, era o altă femeie blondă, cu un lanţ de aur gros la gât. Era o mare veselie. Oricum, nimeni nu le băga în seamă. Bătrânele de lângă ele vorbeau la fel de tare. Lumea toată era o forfotă. Zeci de glasuri adunate într-o singură voce. Nici un secret nu rămânea nespus şi disecat de gura muierilor şi a bărbaţilor deopotrivă.

Presimţeam că aşa va fi, şi totuşi am urcat. Afară era cald. O zi călduroasă, caniculară de august. Unul dintre cei mai fierbinţi ani. Aşteptam cuminte în staţie. Cuminte şi curios. Urcam după atâta amar de vreme în autobuz. În acel autobuz. Simţeam căldura cum îmi învăluie picioarele. Nu mă gândeam la nimic. Eram ca o stană de piatră într-un colţ, la umbra unui copac. Era cald.

Femeile nu mai conteneau să vorbească. Fiecare îşi împărtăşea trăirile din ziua precedentă, din ziua curentă, din viaţa lor. Spuse, răs-spuse, trăite şi de mult apuse. Toată lumea vorbea şi nimeni nu asculta. Îşi răspundeau veseli, scurt şi continuau să povestească d'ale lor cu amănunte pe care nici ei nu-şi le mai aduceau aminte. Nu era atent nimeni la nimeni, dar era o veselie generală.

Nu am stat mult în staţie. Maşina a sosit destul de repede. Autobuzul vechi era ca prin minune caleaşcă. Atâta timp. Atâta timp scurs de când nu am mai urcat în el. Am tresărit, m-am uitat în jur. Lumea mea. Eu. Timpul scurs. Autobuzul.

Am aşteptat să se îmbulzească lumea. Mda, nimic nu se schimbase, doar autobuzul. E ciudat cum lumea tehnologică evoluează, în schimb sufletele rămân la fel. Ai crede că cei care construiesc sunt cu un pas înaintea maşinilor, dar nu, încă nu. Ce e din carne, e supus involuţiei. Era la fel ca atunci. Îmi venea şi mie să mă îngrămădesc odată cu ei, să-i simt mai aproape, să le simt durerile, bucuria, împlinirile, eşecurile, lipsurile, să le simt viaţa.

Am urcat liniştit, tremurând, transpirând, cu capul sus, dar în acelaşi timp, plecat. O mulţime de sentimente nemaiîntâlnite, nedescrise, au trecut prin inima mea. Eram eu fizic, psihic, şi în acelaşi timp mă descompuneam uşor în zeci şi zeci de particule ce se împrăştiau în fiecare om din autobuz. Eram lipiţi unul de altul fără să ne dăm seama. Sufletele, sentimentele, gândurile, trăirile, erau comune dar duse de fiecare în stilul lui propriu.
- Florica iasta iar umblă cu băţu cela. O să pălească pi cineva într-o zi.
- Cred cî s-o tuns aşa cî avea păduchi...
- Ci zîci?...
- Cî avea păduchi, di asta s-o tuns aşa...
- Ei, apoi arz-o focu' di treabă cî cine ştie ci mai are şi fata asta în cap...
- Păduchi, fa, n-auzi...

Bătrânele priveau pe geam la o fată de vreo douăzeci şi şase de ani. Micuţă, cu trăsături tăiate de vânt, îmbrăcată cu o bluză mai largă decât firavul ei trup, cu o fustă groasă, şi cu şlapi roz ce îi acopereau picioarele negre de praf, tânăra stătea în aşteptarea autobuzului. Avea cu ea un fel de sac, peticit şi plin. Părea greu. Ce o fi având în el, Dumnezeu ştie. Gândul mi-a zburat la Ioana. O rătăcită a Domnului pe care o ştiam din anii copilăriei. Era mereu foarte gros îmbrăcată, indiferent de anotimp. Purta cu ea un imens sac, căra tot timpul câte ceva. Mai râdeam, copil fiind, de femeia micuţă, bruneţică, cu faţa blândă şi surâsul ce putea să ierte orice răutate. Ioana s-a dus de multă vreme. Venise timpul Floricăi. Nimeni nu ştia cum a apărut, de unde şi ce este cu ea. Sau poate nu vroiau să ştie. Florica e îngropată în societatea pe care o acceptă doar pentru că are nevoie de ea. Lumea are nevoie de Florica, de Ioana, pentru a se simţi în siguranţă. Ultima treaptă a sărăciei, ultimă cale a mântuirii, când simt că le este greu femeile şi bărbaţii deopotrivă le dau de pomană, când sunt în putere, le hulesc. Florica, Ioana, au nevoie de lume pentru a-şi păstra sufletul pur şi a urca scara Raiului. Nu se schimbase nimic, doar autobuzul.

Douăzeci de minute cu autobuzul. Aceasta este distanţa. Douăzeci de minute într-o altă lume. Tânjisem după ea. După acel microclimat. O bucată de viaţă plină de praf, transpiraţie, nervi, frig, căldură, îmbulzeală, ţipete, veselie, scandal. Autobuzul. Mă contopeam cu ei şi încercam să trec neobservat. Atâta timp cât nu am auzit şuşoteli despre mine, lumea mea era încă acolo, într-o perfectă stare de mişcare, exact de unde o lăsasem. Nu se schimbase nimic, nici măcar eu, numai autobuzul.

Îmi tremura sufletul când am urcat în el. Soarele fierbinte îmi însoţea discret boabele de transpiraţie pe care le strângeam ferit în şerveţel. Încercam să nu mă uit disperat în jur şi să fiu eu, acel eu, firesc, contopit cu universul din care nu simţeam că am plecat şi care nu mă respinsese, întorcând spre mine priviri uimite. Eram împreunat cu viteza mică a autobuzului, firească, obişnuită, cu sunetul vechi într-o carcasă nouă, cu scaunele tapisate şi unele noi, de plastic, cu perdelele schimbate, ceea ce e o noutate, cu drumul rău, plin de gropi,... cu ei. Mă duceam de la asfalt - acolo. În cealaltă parte, pe tărâmul unde pot umbla desculţ, simţind inima pământului. Muream de dorinţa de a simţi lutul ars de soare, lutul dătător de viaţă, între degetele picioarelor mele, sub tălpile mele, şi de acolo să intre în toată fiinţa mea.

Am tras aer în piept şi am depăşit prin faţă autobuzul, ca altădată. Era singurul care se schimbase, doar pe exterior. Hmm... ciudat, exact ca mine, ca tine, ca noi toţi... doar pe exterior.

M-am abţinut să mă descalţ după ce am trecut strada. Şcoala se schimbase... o altă schimbare. Nu mai era loc de învăţătură, locuiau acum nişte ţigani... o altă schimbare.

Nu se mărise dealul, erau doar emoţiile mele mari. Adia uşor vântul, mai mult împrăştia căldura. Nu ştiam să respir, cum să respir. Dealul nu se mărise, poate era de la căldură, sau poate, da, sigur, nu respiram eu corect. Inima mă anunţa acelaşi lucru: că nu respir cum trebuie şi dădea să iasă afară. Începusem să fur cu coada ochiului fiecare imagine din jurul meu. Eram însetat de aşa ceva, iar dealul parcă nu se mai termina. Nu eram nici pe departe obosit. Urcam şi înviam, respiram, trăiam, totul din mine zbura.

Am tras zăvorul.

Totul în jur zbura, eu pluteam, nimic din ce era ireal nu se mai oprea din mişcare, toată realitatea era oprită în timp, de timp.

Am tras zăvorul.

Făcusem pasul când am urcat în autobuz, pasul între cele două lumi, acum intram în adevărata mea lume...

Am tras zăvorul.