Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Greuceanu


Laurenţiu Olteanu

11.07.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
La momentul când eliberasem cele două astre magnifice din ghearele zmeilor nu cunoşteam povestea legendarului Prometeu. În copilărie citisem câteva volume de basme şi povestiri fantastice, însă mitologia greacă nu-mi captase interesul. Mult mai târziu, după ce Faurul-pământului mi-a istorisit de-a fir a păr aventurile eroului Prometeu, numele lui a început să apară ciudat de des în conversaţii. Era posibil ca eu să fi ignorat cu bună ştiinţă acest fragment decisiv din istoria redactată a omenirii? Ce ipoteză caraghioasă ar mai fi fost şi asta. Dacă nu mă înşela memoria, nici prietenii, nici familia, nici chiar fanii mei cei mai înfocaţi nu pomeniseră măcar în treacăt de acest erou legendar care, cu câteva mii de ani înaintea mea, dăduse în vileag cel mai mare secret al zeilor. Vă vine să credeţi? Mie nu mi-a venit. O vreme am bănuit că nu poate fi decât o conspiraţie pusă la cale de un duşman mai vechi. Nopţile mi le petreceam cu privirea în tavan, încercând să elucidez problematica golurilor de memorie, iar când soarele răsărea îmi trăgeam aşternuturile peste cap, cuprins de teamă şi deznădejde. Când nu aveam insomnii aveam nişte vise groaznice. Se făcea că vine zmeoaica cea bătrână din spate, cu o falcă în cer şi una-n pământ. Eu şi frate-meu, Grăsanul, ne aruncam în şeile cailor şi-o luam la goană, însă zmeoaica se ţinea după noi. Mă trezeam lac de apă, cu nişte palpitaţii groaznice. Mă înfăşuram în pătură şi mă duceam în sufragerie. Acolo îl găseam pe Faurul-pământului, cu televizorul pe mute şi un roman poliţist în braţe. Cea mai mare parte a timpului mi-l petreceam la el, dar asta nu părea s-o deranjeze pe Ileana. Nu pot să dorm, îi spuneam. Mă gândesc întruna. Dacă bătrâna aia nenorocită nu s-a dus dracului cum credeam? Dacă ce-am văzut eu şi frate-meu nu era un munte de fier, ci doar o himeră, un alt truc de-al împuţitei de zmeoaice? Şi cine poate spune că, aşa cum s-a transformat într-un munte de fier, nu se putea preschimba la loc în personaj negativ în clipa când eu şi Grăsanul i-am întors spatele şi ne-am luat bucuroşi tălpăşiţa, orbiţi de strălucirea propriei noastre izbânzi? Mă mai gândesc şi la posibilitatea unui copil pierdut, al celui de-al patrulea, un prâslea făcut de babacii zmei mai spre bătrâneţe. Poate acest zmeuşor, trecut cu vederea de către culegătorii de basme şi anchetatorii de poliţie, a ajuns acum la vârsta maturităţii şi a căpătat sete de răzbunare. Nu i-aş lua-o în nume de rău, având în vedere că i-am căsăpit familia.

Linişteşte-te, dragul meu, nu-ţi mai lăsa mintea să zboare. Opreşte fluxul de gânduri negative. Hai, nu mai fi aşa crispat că mă indispui şi pe mine. Aşează-te aici, o să stăm în poziţia lotus şi o să ne fie un pic mai bine. Concentrează-te asupra respiraţiei, îmi spunea Faurul-pământului. Între timp eu o să-ţi rulez un joint. Atunci eu îl rugam să-mi mai spună o dată povestea. Şi poate părea absurd, însă de fiecare dată când o auzeam speram că se va termina cu bine nu numai pentru oamenii de rând, dar şi pentru cel ce trecuse prin foc şi sabie în numele lor, pentru legendarul Prometeu.

Dragul meu, stai aici pe pat şi ascultă. N-ai fost primul. Panoplia eroilor mitici n-a început cu tine şi nici nu se va opri aici. Eroi au fost şi vor fi încă, mereu alţii. Mitul trebuie reîmbogăţit în permanenţă pentru că slujba ta nu poate fi eternă. Pe măsură ce soarele apune, povestea ta e acoperită de umbre. E un proces fizic cât se poate de natural. Se numeşte bătrâneţe. Toţi trăim cu ea încă din momentul în care ne naştem. O vreme n-o ştim, nu cu adevărat, pentru că e prea îndepărtată şi nu o desluşim bine. Apoi ea se conturează în zare, liniile se adâncesc, apare primul necaz, lumea se dovedeşte a fi altceva decât am crezut. Viaţa se preschimbă în faţa ochilor noştri şi realizăm pentru prima oară că existenţa are o textură fluidă. Cam asta ţi se întâmplă şi ţie acum. Ai ajuns la maturitate.

*
Am început o pagină nouă, un ciclu eroic s-a încheiat şi urmează unul banal, fără peripeţii şi farmece, fără tovarăşi de călătorie hazlii sau diavoli care să te-aştepte la marginea drumului pentru a-ţi fura identitatea. La vârsta a doua lucrurile sunt mult mai bine reglementate. Eroii, dacă există, se pierd printre cei obişnuiţi, preacurvesc fără discriminare şi muncesc fără preget, sunt muţi pentru că au ajuns la concluzia că nu e nicio şmecherie să te faci remarcat. Câştigul e mai mare când lucrezi din umbră. Înconjuraţi de guri sparte şi minţi leneşe, eroii maturităţii stăpânesc miracolul tăcerii. Nici vorbă să te mai dai de trei ori peste cap în văzul lumii.

Mă uit la Grăsan, la frate-meu. E mai trist ca oricând. În scurtă vreme îmi voi pierde şi eu demnitatea cu totul. Certurile cu soţia l-au îmbătrânit prematur. Ne întâlnim pe bancă, în parc, schimbăm câteva vorbe, toate seci de mă doare gâtul, după care el aduce vorba de "vremurile bune" când trăiam cu inima în dinţi şi prohabul deschis. Nu-mi dau seama dacă întâlnirile noastre mă plictisesc sau mă sperie. Rememorează aceleaşi momente, trage cu disperare de ele, nu mai ştie cum să le împopoţoneze cu detalii ridicole. Şi ce voce plângăreaţă are. Îl suport pentru că e fratele meu şi vreau să-l iubesc în ciuda a ceea ce-a devenit. Ajung la Faurul-pământului cu o durere groaznică de cap şi trebuie să mă bag în pat. Prietenul meu îmi pune o compresie pe frunte, îmi murmură vorbe dulci, mă ia în braţe. De ceva vreme nu mai trec pe-acasă.

Corpul cedează, carnea se topeşte şi venele se subţiază, oasele se tocesc. Paloşul cedează şi el. Cedează şi nervii mei. Obiectele se uzează fizic şi moral, conceptele în care credeam cu tărie sunt răsturnate, straiele mele Steampunk de azi sunt adaptate la noua epocă şi, cu toate astea, în curând nu vor mai fi la modă. Împăratul Roşu a cedat de tot, cedează şi soţia mea, copiii mei dau semne că nu vor rezista prea mult, tuturor ne este peste putinţă să înţelegem acest nou ciclu de viaţă. Vraja, odată stăpână supremă a tuturor lucrurilor, s-a refugiat în furnale, condensatoare, amplificatoare şi alte mecanisme complexe. Ne prefacem că înţelegem şi cel mai incomprehensibil mister pentru că suntem oameni mari şi trebuie să le ştim pe toate.

Trăiesc o viaţa ca oricare alta. Între mine şi un trecător de pe stradă nu mai e nicio diferenţă. Urmărim cu toţii aceleaşi tipare, în asta constă succesul şi popularitatea, nişte idealuri mult mai greu de atins decât moralitatea faptei eroice. Uneori ne intersectăm şi ne dăm bună ziua. Alteori preferăm să nu ne băgăm în seamă pentru că realizăm că semănăm prea mult şi nu-i nimic de zis. Soţia mea, de exemplu, seamănă mult cu vecina, cu greu le mai deosebesc una de cealaltă. Dacă aş afla că m-am culcat cu Viorica din greşeală de cel puţin o sută de ori, chiar că avem un bastard împreună, nu m-aş mira foarte tare şi cred că nici ea nu s-ar arăta prea surprinsă. Într-un fel, asta ar explica de ce trebuie să-i spun soţiei mele totul de două ori. Nici băiatul nostru nu e altfel decât noi, deşi el mai vine în vizită pe la Faurul-pământului, care din postura de amant s-a văzut retrogradat la funcţia de meditator de matematică. Mă iubeşte în continuare. L-aş iubi şi eu dacă aş putea, aşa cum i-aş iubi pe soţie sau pe băiat, pe oricine, numai să ştiu şi eu că-mi pasă câtuşi de puţin. Eu, dovada vie a generozităţii şi omeniei, viteazul cu un curaj nemaiîntâlnit şi o forţă impresionantă, caracterizat de manualele şcolare drept un om dârz, tenace, înţelept, cinstit şi modest, uite ce-am ajuns. Unde ne duce viaţa!

Vino, corbule, adu-mi un cioc de apă şi cu el adu-mi înapoi vitejia. Îţi voi da drept răsplată leşul Ilenei şi al copiilor mei, leşul generos al Grăsanului şi cel putrezit al împăratului Roşu, leşul amantei mele de palier, dacă vrei neapărat îţi dau şi leşul Faurului-pământului, deşi n-aş vrea să se ajungă până acolo pentru că el m-a scos mereu din încurcătură şi n-ar fi cinstit să-i fac una ca asta. Vino, corbule, şi mai discutăm noi după aia, negociem şi sunt sigur că vom ajunge la o înţelegere până la urmă. Alege-mă pe mine, să fiu eu cel care să evadeze din acest spaţiu strâmt, şi nu altul. Ştiu, sunt mulţi ca mine, mulţi vor să scape de prieteni, de iubiţi şi de rude pentru extraordinara şansă de-a o lua de la capăt. Dar nimeni nu-ţi poate oferi un gras cum e Grăsanul, frate-meu. Pachete întregi de carne proaspătă. Ce zici, corbule?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer