Un text delicios

Loukoumades, gogoşile greceşti, cu miere, coq au vin, pot-au-feu, poulet chasseur, sushi, salata arăbească mechouia, cornuleţe de gazelă, sorbet de portocale... Călătoresc prin cartea lui Muriel Barbery, O delicatesă, nocturn şi destul de chinuit. Traversez un sezon de austeritate culinară şi citesc despre mâncare. De ce? Pentru că nu mă pot abţine.

"Trama e subţire". Aşa mi-a fost recomandată cartea. Şi, subscriu, chiar este. Un pretext de conversaţie de 140 de pagini. Dar ce conversaţie... Cred că arareori am citit pe cineva care să vorbească despre ingrediente şi reţete elaborate, pofte şi actul (ritual, voluptuos, convenţional, inevitabil) de a mânca, de a consuma simbolic şi delicios de concret cu atâta fineţe şi atâta senzualitate ca Muriel Barbery. Cartea aceasta e un poem despre mâncare, despre gusturi şi trecerea lor în livresc. E o odă, e un compendiu, un reţetar şi o anatomie a memoriei proustiene deopotrivă.

Citesc despre tajine, pui flambaţi cu Calvados, stridii de crescătorie, jambon mătăsos, cartofi din Noirmoutier. Ce mă fascinează nu e fastul pantagruelic, însă, ci splendoarea construcţiei, felul în care autoarea îşi etalează, nu cu ostentaţie, ci cu eleganţă, talentele de chef în arta naraţiunii şi a descrierii de tablou, de stăpână peste platouri, tipsii, mojarniţe şi borcane pline de cuvinte somptuos tolănite în etimologiile şi polisemantismul lor.

"La intersecţia dintre crustă şi miez (...) o moară se întrupează sub ochii noştri interiori; făina de grâu zboară de sub piatra de moară, aerul este saturat de praful volatil; şi din nou, schimbare de tablou, pentru că cerul gurii a îmbrăţişat pasta alveolară eliberată din strânsoare şi munca maxilarelor poate începe. Este pâine, şi totuşi se mănâncă de parcă ar fi o prăjitură (...)". (Muriel Barbery, O delicatesă)

Într-un fel, imaginea, deşi e mereu dublată cu alte şi alte miracole ale bucătăriei deconstruite în arome şi istorii culturale, se repetă la nesfârşit. Aceeaşi degustare vrăjită, din copilărie sau adolescenţă, cu entuziasm studios sau reverii de îndrăgostit, îi prilejuieşte unui critic culinar care-şi aşteaptă sfârşitul o revizitare a propriei vieţi gastronomice, de la inocenţă la versatilitate. Şi, totuşi, tautologia nu deranjează, imaginile au texturi şi resorturi care provoacă şi încântă, construcţia nu e obositoare, ci, mai degrabă, suplă, invariabil glazurată cu incursiuni filologice care o salvează de senzorial şi o duc inclusiv în zone care amintesc de background-ul filozofic al lui Barbery.

Dar, ca să nu mă ascund după deget, realitatea e că o devorez plebeu şi pofticios pentru că mă recunosc în momentul de savoare, pentru că, şoc şi groază!, mă identific, simt cum din carte miroase a prăjit, cum conţinutul tăvilor ascunse în cuptoare devine crocant şi cum arome din toată lumea se întâlnesc, simfonic, într-o farfurie. Ceea ce justifică perfect şi fraza mea favorită: "Ador îngheţatele: creme glasate pline de lapte, de unt, de arome artificiale, de bucăţele de fructe, de boabe de cafea, de rom, gelati italieneşti cu consistenţă de catifea şi cu straturi de vanilie, căpşune sau ciocolată, cupe topindu-se sub frişcă, piersici sau migdale şi toppinguri de toate felurile, simple bastonaşe cu glazură crocantă, fină şi tenace în acelaşi timp, care se degustă pe stradă, între două întâlniri, sau în serile de vară, în faţa televizorului, când este evident că numai aşa, şi nu altfel îţi poate fi mai puţin cald, mai puţin sete, sorbeturile, în fine, sinteza perfectă între gheaţă şi fruct, răcoritoare viguroase care se topesc în gură ca nişte izvoare glaciare."

V-am spus că Muriel Barbery e îngrozitor de slabă?

Da, ştiu, nimic nu e cinstit pe lumea asta.