On an island in the sun...

Când Samuel Taylor Coleridge s-a îndrăgostit de Malta, cam după 1806, el nu mai era, de ceva timp, mintea de-o adâncime ireală care-l ivise pe Kublai Khan în măreţia unui Xanadu sau ventrilocul scăpărător din poemele conversaţionale. Nu. Coleridge cel de la începutul secolului al XIX-lea era o umbră palidă a celui care semnase alături de Wordsworth, care iubea piperul, ascensiunile montane, îi scria despre iubire Sarei Hutchinson şi o bântuia literar pe Mary Shelley. Distrus de opium, Coleridge spera, ca toţi romanticii, în binefacerile unui spaţiu solar prin excelenţă, care să activeze un misterios resort vital într-un trup secătuit, adăpost vremelnic al unui spirit de-acum mai degrabă şovăielnic pe tărâmul dintre proză, vers şi filozofie unde strălucise, cu nu prea mult timp în urmă, geniul său.

Am trăit, trecând pe lângă imobilul din La Valetta unde a lucrat, în 1804, înainte ca starea lui să se înrăutăţească şi credinţa în miracolul maltez să crească exponenţial, aceeaşi stare de... să-i zicem, dezolare care m-a tranzitat, la Roma, în apartamentul sumbru, cu ferestre spre solara Piazza di Spagna, unde a murit Keats.

Cum acesta nu e un text despre relaţia romanticilor cu Italia şi teritoriile conexe, nu am să vă povestesc prea mult despre călătorii intrate în legenda literară, n-am să trec în Grecia, în căutarea unui Byron şi chiar şi pe bietul Coleridge am să-l las să bolească în pace. Pe marginea unei piscine cu apă sărată, metonimie a mării turbulente care se sparge (tot romantic) de stâncă la câţiva metri mai încolo, îmi rulează în minte un hit de-o vară de-acum destul de mulţi ani:


Un nonsens perfect de sezon, asortat corpurilor în diferite tonuri de bronz pe care le regăsesc, la orice oră diurnă, în poziţii previzibile, pe aceleaşi şezlonguri, încremenite într-o scenă care, cu alt decor, mi s-ar părea aproape oblomoviană. Insula însorită, departe de vitalitate, pare să emane un static aproape angoasant, un carpe diem tapetat cu factor de protecţie 50+, rezistent la sinapse. Îmi trece pasager prin minte că poate tocmai pentru asta aici, în spaţiul atât de antitetic unei Anglii ploioase, cu fular la gât, romanticii nu au scris mare lucru. Sigur, excepţiile există, dar utopia unei tinereţi eterne, într-un loc care scapă printre degetele timpului pare să fi funcţionat după aceeaşi viziune MTV şi atunci, şi acum...

Cu versurile astea, şi nu cu cele din The Rime of the Ancient Mariner în minte, mă duc să mă întâlnesc cu marea. Cobor în apă de pe stâncă şi aproape imediat un val sărat, mult mai sărat ca apa din piscină, îmi intră pe sub pleoape. Orbecăi, cu lacrimile curgând, pe lângă peretele stâncos şi un alt val mă ia cu totul. Sunt la câţiva metri de siguranţă. Nu ştiu când şi cum îi parcurg, dar când mă caţăr înapoi, pe stânca devenită, dintr-odată, "a mea", încă mă ustură ochii şi văd lumea în irizaţii aproape alburii.

Jumătate de oră mai târziu, bifez bazin după bazin. E un soare insuportabil, care m-ar condamna la nemişcare sub umbrelă dacă n-aş prefera varianta mai răcoroasă, sub ocrotirea asumat consumeristă a cremelor mele rezistente la apă. Sunt numai eu în piscină, aşa că mă mişc mai repede ca de obicei. Îmi trece, la un moment dat, prin minte că un necunoscător, înşelat de sârguinţa mea de a ajunge de la un capăt la altul, ar putea crede că înot bine. Aici, în dreptunghiul ăsta artificial  şi  izolat de lume, insular, aproape, poate că e şi adevărat. În luptă dreaptă cu valurile concrete şi neîngrădite, însă, nu rezist nici treizeci de secunde. Pur şi simplu, mă ia curentul.