13 feluri de teroare

Cândva, în facultate, am studiat un poem de Wallace Stevens. 13 feluri de a privi o mierlă. Îmi place Stevens, mult, pentru Împăratul de îngheţată, Idea de ordine la Key West, Duminică dimineaţa... În fine. Îmi plac multe. Mi-am făcut şi lucrarea de diplomă pe el. Dar nu despre asta e povestea de azi. Deşi, cumva, tangenţial, este. E despre perspectivă, unghi, nuanţă. Nu despre mierlă, cât despre penajul ei, despre textura lui, despre cromatică.

Aţi văzut Finding Nemo? Desenele animate? (Da, ştiu, virajul e brusc). Ei, bine, faceţi cunoştinţă cu mine. Eu sunt Marlin. Peştele clovn. Tatăl panicos. Apucat. Circumspect. Disperat. Cel care le strică, tuturor, cheful. Care sparge petrecerea. Care are mereu reguli, şi reguli, şi reguli şi, când renunţă la vreuna dintre ele, face mereu altele, şi altele, şi altele.

Am crezut întotdeauna despre mine că am să fiu unul din acei părinţi cool, simpatici, relaxaţi. Iubitori, dar care-i dau copilului libertate, care au încredere, care nu-l cicălesc, care sunt... ştiţi şi voi, de gaşcă. Ceva, însă, undeva, n-a funcţionat.
("Bună, sunt Ioana şi sunt o mamă prăpăstioasă!"
"Bună, Ioana!")

Da, eu sunt părintele fricos. E o declaraţie destul de neplăcută, în esenţă, cu multă literatură conexă. Şi cu ceva realitate. Exact de ce scriu despre ea azi îmi e neclar (din seria de succes autorul nici el nu ştie ce-a vrut să spună, exact), dar mă gândesc că o să mă lămuresc pe parcurs. La urma urmei, specia noastră, a panicoşilor, e destul de extinsă. Merită glosat pe tema asta, nu?

Citesc, destul de des, texte de parenting. În care iubirea e teoretizată. Educaţia e teoretizată. Sănătatea e teoretizată. Totul, de la ceaiul de muşeţel la modul de a lega şireturile la pantofi, e defalcat în BINE şi RĂU, în RĂSPUNS CORECT şi CE FRAIER EŞTI. Asta sunt eu. Fraiera. Frica face parte din felul meu de a iubi. Undeva, o genă mi-a făcut figuri. Mari.

Exemple? Sigur vreţi? Ok... am să încerc să le reduc la 13, ca-n poemul lui Stevens. Să pretindem că frica are ceva poetic. Clasificabil. Teoretic.

1. Mi-e frică... de timp. Niciodată nu-l simţi ca atunci când eşti părinte, parcă. Vrei să vezi totul, să prinzi totul. Să-l ridici de pe jos, să scoţi un plasture din geantă, să râzi cu el, să-l ţii în braţe atât cât o să vrea să fie ţinut şi pe urmă să fii acolo. Doi paşi în spate. Just in case. Poate se împiedică, poate ezită, poate îi trebuie o vorbă bună, o privire caldă, ceva care să-l mai îmbrace o secundă, măcar, înainte să-i fie frig. Sau frică. Aş vrea să trăiesc 150 de ani, ca o ţestoasă, cât e nevoie, cât are nevoie de mine. Să fiu sănătoasă. Funcţională. Să pot să alerg, să mă joc, să o iau în braţe strâns, strâns, strâns, să râd cât mă ţine gura, să mă joc cu baloanele, să o apăr de ţânţari, să mă aplec după piese de Lego, să-i arăt... lumea. Să-i arăt şi lumea mea. Să văd lumea ei. Să o văd cât mai mult.

2. Să o conving că merită să fii un om bun, în lumea asta rea. Pentru că e rea. E o lume în care dacă eşti bun, eşti fraier. Eşti slab. Eşti neglijabil. Nu ai voce, nu ai... poză de profil. E o lume care cultivă un omnipotent zeu al succesului, al valorii cuantificabile, al salariului, al maşinii, al numărului de like-uri. Asta e lumea, copilul meu. Are dinţi, fălci, rânjete. Şi eu vreau ca tu să înveţi să fii un om bun. Desuet, te vreau un om bun. Egoist, vreau să fii un om bun. Şi o să-ţi fie greu, şi viaţa ta va fi mai complicată... Tu nu o să poţi şi nu o să vrei să-l calci pe cap pe cel de lângă tine, că aşa a vrut mama ta, să nu poţi şi să nu vrei. Chiar dacă alţii îţi fac rău, tu nu o să răspunzi cu aceeaşi monedă. Că aşa te învăţ eu. Şi, îţi spun cu toată inima, îmi e groază de ce te învăţ.

3. Mi-e teamă de sistem. De tot ce înseamnă sistemul. Balaurul ăsta cu şapte capete, toate lobotomizate. De toate inepţiile pe care o să le înveţe la şcoală, de mediocritate, de semidoctism. De note. De ierarhii. De plânsul ei, de posibilul meu eşec în a-i spune că nu merită, că nu înseamnă nimic, că "e greşit ce v-a spus doamna", că "tema asta e o tâmpenie", că "nu, nu eşti un papagal, deşi îţi plac papagalii Ara" şi "da, e Ok să întrebi, să fii curios, să fii creativ, să crezi că o problemă are mai multe soluţii, să crezi asta în afara baremelor şi a ochelarilor de cal şi a celor care-ţi vor spune că o compunere are un paragraf introductiv, urmat de unul descriptiv, două de acţiune şi pe urmă concluzia, că asta e o mizerie, mami, şi tu ştii mai bine de-atât, şi poţi mai mult, şi poţi mai altfel!"

4. Despre teama mea de boli şi spitale îmi e şi greu să scriu. Da, de când e ea sunt, cu adevărat, o ipohondră. Îmi e teamă de ignoranţă, de dezumanizare, de brutalitate, de arbitrar. Mai ales când poartă halat alb. E o lume ermetică acolo. Un alt sistem care comunică puţin spre deloc şi ale cărui fire fac contact aleatoriu. Îmi doresc ca ea să crească în altă lume şi atunci, din nou, mi se face teamă de timp, pentru că nu mai e timp, ăştia suntem, de-acum, cu birocraţie şi mizantropii exhibate purulent, cu clanuri şi interese de clan, cu mode medicale şi modele politizate, cu cozi, şi umilinţe, şi insalubrităţi de toate felurile. Şi ea creşte. Şi mă uit în jur, la cei câţiva oameni speriaţi ca şi mine de lumea asta şi mă rog să reuşim să schimbăm ceva. Repede. Cât mai repede.

5. Să ne înţelegem. Eu nu sunt perfecţionistă. În dulapul meu, hainele nu sunt aranjate pe culori. În facultate, învăţam preponderent în sesiuni. Simţul meu de orientare în spaţiu lipseşte aproape cu desăvârşire. Am două mâini stângi. Nu sunt pragmatică. Nu am voce. Am fost, ani de-a rândul, de o timiditate aproape bolnăvicioasă şi nu am memoria numelor. Nu prea sunt un exemplu de urmat. Mă sperie, însă, cultura competiţională. Excesul culturii competiţionale. Nevoia, aproape maladivă, de a spune "eu sunt mai bun, mai frumos, mai deştept". Uşurinţa cu care atât de mulţi se cred "mai buni, mai frumoşi, mai deştepţi." Narcisismul, ca maladie socială. Felul în care ne afectează creierele. Lecţia de la televizor ("mănâncă şi tu mâncare din asta cu multe E-uri, pentru o piele strălucitoare ca o rază de curcubeu stricat!"). De pe ambalajul vreunui flacon cu pastile. Din şuşoteala colegei de bancă. De pe net. Da, mă sperie presiunea socială, în orice direcţie. Faptul că funcţionăm din ce în ce mai puţin ca indivizi şi din ce în ce mai mult ca entităţi amorfe şi imorale. Inclusiv faptul că generalizez acum mă sperie. Eu, care iubesc atât de mult cazurile particulare...

6. Mi-e teamă că o să îmbătrânesc, că nu o să mai ţin pasul, că o să mă fac acră şi pisăloagă şi că, într-o zi, o să mă împiedic şi o să cad de pe un piedestal. Aşa că nu vreau pe piedestal. Vreau să fiu reală, tangibilă, criticabilă că nu fac omletă bună ca tati, memorabilă că... nu ştiu. Ce o să vrea ea. Dacă o să vrea. Dar vreau să fim aşa, cum îmi spun câteodată, când ne lipim una de alta ca două clătite şi ştiu, simt că am un rost pe lume, că nu sunt de capul meu, că nu am, nu mai am voie să renunţ, vreodată, la mine, pentru că acum sunt parte din mai multe feluri de noi.

7. Sunt disperată să nu greşesc. Da, ştiu, toţi greşim. Toţi părinţii. Îi speriem, îi traumatizăm, lipsim prea mult sau prea puţin, suntem prea stricţi sau prea puţin implicaţi, ne informăm insuficient sau încercăm să-i creştem după reţetă, ca pe puii din fermele ecologice, le oferim prea multe sau, poate, suntem prea spartani cu ei, îi stimulăm intelectual insuficient sau, poate, peste puterile lor. E în fişa postului, ştiu. Dar ştiu şi că aş vrea să dau fişa asta înapoi. Să se mai scrie o dată, aşa, ca pentru mine, ca pentru noi. Să se simtă iubită mereu, mereu, mereu, orice ar face, oricât de tare ne-am supăra şi ne-am certa şi am adormi supărate şi eu aş greşi, ea ar greşi, eu aş greşi din nou, să se simtă iubită. Să ştie că nu e gând şi nu e bătaie de gene şi picătură de viaţă şi de minte şi de suflet în mine care să n-o iubească şi care să nu se teamă... să nu greşească. Să nu o dea în bară. Să nu fie o mamă rea. O mamă altfel de cum merită.

8. Cum se traduce, exact, control freak? Obsedat de control? Mie mi se pare că e ceva mai mult acolo, în meandrele semantice. E o nevoie de putere, de viziune de ansamblu. E teama de a delega. E şi egocentrism. E "nimeni nu ştie mai bine ca mine pentru că nimeni nu poate să ştie mai bine ca mine". Dacă am microbul ăsta? Eu? E o glumă, nu? Cred că m-am născut infectată. Mi-e teamă de tot ce i se poate întâmpla când nu sunt acolo şi, totuşi,... nu sunt acolo. De multe ori. Mă duc la serviciu. Plec, uneori, fără ea. Sunt căzături care nu se termină la mine în braţe şi se întâmplă ca nasul să se înfunde în absenţa mea. Lupt cu ideea că nu voi putea supraveghea niciodată chiar tot ce mănâncă. Sau ce cuvinte aude. Sau ce vede în jur. Ştiu lecţia cu libertatea, explorarea, identitatea. Dar, numai pentru că mă stăpânesc, nu înseamnă că nu mi-e frică. Şi că nu trăiesc, puţin (mai mult), în extensie. Cu inima pe undeva pe-afară. Ştiu că aşa este, că aşa va fi, de-acum, toată viaţa mea. "O mamă trebuie să fie puternică". Aşa ţi se spune. De ce, însă, afli direct pe teren, când constaţi că eşti de o mie, care o mie?, de un milion de ori mai vulnerabilă. Aşa că trebuie să fii şi de un milion de ori mai puternică, şi să cânţi cântecele la telefon, şi să o laşi să plece, uneori, fără tine şi să pleci şi tu, uneori, fără ea, ca să nu o creşti dependentă şi fricoasă, chiar dacă tu eşti dependentă, mai dependentă cu fiecare zi şi mai fricoasă. De un milion de ori mai fricoasă.

9. Mi-e frică de trafic. De momentul când va dori să conducă o maşină. Şi am s-o las. Să urce pe munte, să plece în străinătate cu prietenii. Şi am să mă zbat să o las. Să vrea să meargă în spaţiu. (Ok, o să mă întind pe jos, la picioarele ei, şi o să-mi pledez cauza murdar, murdar, murdar şi am să-i spun nu pleca, pentru că înnebunesc, explodez, înţelegi, îmi crapă creierul sau, daca trebuie să pleci, ia-mă şi pe mine, te rog, nu te uita că sunt bătrână, crede-mă că rezist, rezist la orice, vă fac de mâncare acolo, în spaţiu, chit că acolo mâncaţi pastile, numai, te rog, nu pleca nicăieri periculos, tu eşti... eşti tu, înţelegi. Ochii mei nu au văzut nimic mai frumos pe lumea asta. Mintea mea nu poate să înţeleagă ceva mai bun. Eşti minunea mea. Irepetabilă. Dincolo de ideea de perfecţiune pentru că eşti a mea. Dincolo de orice, pentru că eşti a mea. Mi-e teamă de risc, de riscul tău, de bravadă, de provocări gratuite, de ideea de a nu te şti în siguranţă, chiar şi pentru o clipă. Chiar şi pentru un fragment de clipă. Chiar şi pentru un fragment dintr-un fragment dintr-un fragment...).

10. Că le va descoperi pe toate. Haosul interior. Angoasa. Lipsa de încredere. Că vor fi alţii, tabere întregi, care să i le cultive. Aşa se întâmplă. Că va face greşeli. Că eu am să stau pe margine. Că vor exista momente de neputinţă. Momente în care nu am să ştiu să o ajut. Sau ce să-i spun. Sau ce să aleg. Sau să mă retrag la timp, când mă va ruga să aleg pentru ea.

11. Îmi e teamă să nu o dezamăgesc. De dimineaţa în care va deschide ochii şi nu o să i se mai pară că ştiu atâtea vrăji, că am atâtea puteri. De momentul când va înţelege că nu am, în ureche, un aparat de detectat minciuni. Sunt ca o infractoare, uneori, în lumea mamelor. Poate va da şi ea, într-o zi, peste blogurile cu mamele-zeiţe care au metode, sisteme şi opinii în legătură cu orice, care blamează, clasifică şi demontează, care fac orice fel de mâncare trezite din somn la două noaptea, ştiu cel puţin zece figuri de balet, alăptează până la trei ani, slăbesc 25 de kilograme la o lună după ce au născut şi ar obţine lejer o diplomă în farmacologie. Şi atunci ea va vedea că eu nu sunt, aşa, o mamă cu farmece şi fermecăciuni, o să înţeleagă că am fraudat sistemul, că sunt o impuritate şi că nu cumpăr brânză numai de pe vârful muntelui. Îi spun, când îmi zice că sunt grozavă, sau bună, sau mai ştiu eu cum, "Nu, puiule, sunt o mamă obişnuită, sunt ca toate mamele". De multe ori, însă, toate mamele par mult mai bune, au răbdare infinită, nu se enervează niciodată şi, cel mai important, nu se sperie. Şi eu nu sunt aşa.

12."Mami, uită-te la mine!" Mă terorizează cuvintele astea. O văd în fugă, pe o margine, pe un colţ, cu un picior în aer, cu mâinile sus, cu un câine de gât, cu un pachet de chips în mână, mă aud strigând "Nu, nu, Maria, te rog, nu!" şi mă sperie vocea mea şi îmi urăsc nu-ul ăla, l-aş mototoli, l-aş arunca la coş, aş lua-o în braţe şi i-aş explica liniştit că eu nu sunt aşa, că eu nu eram aşa, dar acum sunt, ştii, te am pe tine şi totul s-a schimbat. Tu m-ai schimbat. Tu eşti lumea mea. Tu eşti toată lumea.

13. De tăceri. De tăcerile dintre noi. Întotdeauna mi-a fost teamă de tăceri. Cele mai mari spaime ale mele sunt împachetate în tăceri. Pentru noi două nu vreau asta. Vreau să vorbim. Vreau să vorbim mult. Vreau să nu ne oprim niciodată din vorbit.

Mai sunt multe. Mi-e şi frică să recitesc textul ăsta. Mi-e frică şi să nu-l citească ea, vreodată. Să nu înţeleagă, cumva, că iubirea e apăsătoare, sau plină de spaime, sau grea, pentru că nu e. E luminoasă. E... e o formă de fericire care nu încape în nimic, nici în cuvinte, nici în temeri, nici în reţete, nici în sentinţe, nici în vreun fel de text, sau de muzică, sau de mâncare cu sau fără E-uri. E atât de mare. ATÂT de mare. Şi e toată în inima ta. Deplină. Perfectă. Atât de frumoasă încât te sperie.
Puţin.
Numai o clipă.