Witch. Hunt.

Îmi place Ann Leary. Un pic şi pentru că lucrează la radio. Moderează o emisiune de bârfă literară, Hash Hags, la NPR. Ruşinos, ştiu, corb la corb şi aşa mai departe. Dar m-am gândit la asta, citind romanul ei, Ora de aur, în curând pe ecrane cu Meryl Streep şi Robert de Niro în rolurile titulare. Se aude că Michael Cunningham va scrie scenariul. Cum el a mai lucrat cu Meryl The Wondrous Witch pentru The Hours, cred că ar/va fi de senzaţie.

Cum e şi cartea. Scrisă  cu eternul know-how american de a face o poveste densă, încurcată, angoasantă, etajată să se topească într-un stil digerabil, pigmentat de un umor fin, cu accente amare, ca lichiorul dintr-o bomboană de ciocolată. Ora de aur e povestea unei sexagenare alcoolice care vinde case, care se revendică dintr-o celebră vrăjitoare din Salem şi se foloseşte de povestea cu strămoaşa arsă pe rug şi de un acut simţ al observaţiei ca să-şi agaţe clienţii. E o poveste despre dependenţă, un demon cu şapte capete care locuieşte, jungian, în pivniţă. Dar e şi despre depresie. Despre abuz. Despre înstrăinare. Despre cupluri atipice. Despre autism. Despre copii traumatizaţi. Despre copii crescuţi de mame care au fost, la rândul lor, copii traumatizaţi. Despre cei săraci, care-şi vând casa. Despre cei bogaţi, care cumpără case. Despre modul în care spaţiul pe care îl locuim ne locuieşte. Despre violenţă. Faţă de ceilalţi şi faţă de sine. Despre iubire. Nevrotică, resemnată, abandonată, extremă, volatilă, dar iubire.

Proza lui Ann Leary e, ea însăşi, o casă cu nişe, saloane, scări, poduri pline ochi cu femei nebune, dulapuri din care duhnesc cadavre, măsuţe de cafea pe care se fac puzzle-uri şi se demontează clişee. Şi dureri de cap. Citatul cultural e subtil inserat într-un text care pare fast food, dar e, mai degrabă, o meditaţie deloc glazurată cu privire la vulnerabilitatea umană.

Întâmplarea face ca Sarah Good, străbuna vrăjitoare a lui Hildy, eroina principală, să fi existat. Procesul ei e adesea citat ca fiind una din cele mai absurde întâmplări ale justiţiei americane. Acuzată că ar fi vrăjit o pisică să zgârie o femeie pe faţă, Sarah a fost arsă pe rug în iulie 1692. Mărturie împotriva ei a depus fiica ei, Dorothy, în vârstă de patru ani, izolată de mamă înainte de proces. Cercetările din secole mai lucide au scos la iveală faptul că Sarah îşi pierduse casa, cerea de pomană, cu fetiţa de mână şi îi bruftuluia cu nadejde pe cei care o refuzau. Era o prezenţă neplăcută comunităţii. Era, probabil, depresivă. Disperată. Flămândă. Îi era frig. Ţinea de mână un copil mic. Flămând. Căruia îi era, probabil, frig. M-am gândit mult la ea... la marota vânătoarei de vrăjitoare. La cum ardem, acum, pe rugul tribulaţiilor sociale pentru vina de a fi avut ce n-au avut alţii. Ghinion. Dar asta e altă poveste.

Fragmentul din carte care m-a bântuit cel mai mult e un pasaj foarte bine scris, de un calm desăvârşit, în care se petrece, în fapt, o mare grozăvie. Hildy Good îi citeşte nepotului ei de doi ani din Horton Hears a Who, de Dr. Seuss. Horton e un elefant care descoperă, cam ca un Gulliver animalier, o populaţie minusculă, pe care decide să o protejeze pentru că, nu-i aşa, orice fiinţă are importanţa ei. Se împrieteneşte cu primarul din Whoville. Îi apară pe omuleţii pe care, ceva mai devreme, ar fi călcat dacă nu i-ar fi auzit strigând cu disperare "Suntem aici! Suntem aici! Suntem aici!". Cam cum striga Hildy cea mică, agitându-se împreună cu fraţii ei hiperactivi pentru a atrage atenţia unei mame frumoase şi absente, care bea prea mult, care suferea de epuizare, care era pe buza prăpastiei, care avea să se arunce curând, cu un flacon de pastile la bord.

În seara aceea, după ce-i termină de citit povestea lui Grady, Hildy Good, proaspăt întoarsă de la dezalcoolizare, conduce atent până acasă, coboară în pivniţa locuinţei ei scumpe şi spaţioase, şi se reapucă de băut.