În căutarea vârfului

De câteva zile bune, citesc despre alpinism. Despre beţia optmiarilor care se cer cuceriţi. De la John Krakauer, cu În aerul rarefiat (o carte ca un drog, care m-a ţinut treaza la două noaptea) la Îngropaţi în cer, de Peter Zuckerman şi Amanda Padoan. Nicio legătură cu faptul că trec zilnic pe lângă un mash cât un etaj de bloc cu Everest. Filmul. Cel care l-a revoltat pe Krakauer. De fapt, nicio legătură cu... mai nimic.

Eu nu am febra muntelui. Niciunul dintre apropiaţii mei nu pare să o aibă. Şi, totuşi, iată-mă, de ceva timp încoace, devorând pagini despre colţari şi pioleţi, şerpaşi care montează corzi şi cară bagaje de multe ori inutile ale unor colecţionari de înălţimi, despre Everest şi K2, vârful comercial(izat) şi cel imposibil, despre dezastre montane şi dialoguri în rolwaling sherpi tamgney, ajak bhote, urdu sau wakhi, şuruburi de gheaţă, tabere de bază şi edem pulmonar. Realităţile de la 8.000 de metri.

E o altă lume acolo. Una care cheamă cu şapte braţe şi te lasă fără oxigen, la propriu şi la figurat. Sunt situaţii în care muntele dezumanizează şi altele în care provoacă neaşteptate probe de eroism, de solidaritate mişcătoare între oameni care-şi salvează, alternativ, vieţile, riscând totul, de la escaladare la propria existenţă. Mă mişc printre superstiţii, polemici, ecranizări şi prognoze meteorologice, îmi ţin răsuflarea când un bloc de gheaţă cam cât un autobuz vâjâie sinistru pe lângă tâmpla unui căţărător, caut pe Pinterest imagini ale unor alpinişti celebri şi dau peste poze cu degerături sinistre, cu nasuri şi degete amputate, cu fragmente de cadavre pe care muntele pare, la rândul lui, să le colecţioneze.

În paginile cărţilor cu alpinişti se consumă drame de familie şi se spun cuvinte de adio prin satelit. Se vorbeşte despre adicţie şi se vorbeşte despre eroism. Se fac poze pentru bloguri, pentru reviste şi pentru mine, actuala devoratoare de informaţie care se contaminează, încet, încet, de legenda unui Sir Edmund Hillary, cuceritorul Everestului, sau Reinhold Messner, primul alpinist care a bifat toţi cei paisprezece optmiari.

Dimineaţa, în metrou, în drumul meu presărat doar cu escaladarea unor mici denivelări de asfalt, mă întreb, câteodată, ce mă ţine în cărţile astea. Ce anume din ele funcţionează pentru mine care, din rama micii mele existenţe previzibile, stau cu sufletul la gură când un alpinist rămâne fără oxigen, când altul suferă de îngrijorătoare dureri de cap sau când dă o furtună cumplită peste toţi, fisurând adesea, în aerul tare, care ia minţile şi alimentează orgolii uneori nesăbuite, legături, trasee, impulsuri primare de omenie, de supravieţuire, de logică. E greu de zis. Nu e vorba de latura lor de thriller, care există, fără doar şi poate, nici de senzaţionalul calamităţii, nici de ineditul unor aventuri care mă scot din ritmul meu comod, ca pe Walter Mitty, cel amintit de Krakauer în scrierile lui.

Ce mă fascinează, recunosc, e motivaţia. E combustibilul latent, dar inepuizabil, care-i predispune pe alpinişti la ceea ce unii numesc exces, alţii eroism, dependenţă, explorare, dans îngheţat cu un sfârşit potenţial.

Mă întorc, cu riscul emfazei, al banalităţii, al traseului bătătorit şi, totuşi, încă periculos, la răspunsul lui George Mallory care întrebat, în 1924, de ce îl cheamă Everestul, ar fi spus "Pentru că e acolo." O tentaţie a pericolului, a imposibilului? Poate. Mai mult, însă, e o limită interioară, care se cere atinsă. Escaladarea vârfului funcţionează, în cele din urmă, ca un pandant al ascensiunii interioare, ca un urcuş periculos pe creasta propriilor frici, ca o afirmaţie a sinelui care sfidează moartea. De pe o coardă fixă. Dacă există bravadă, risc şi un ego expandat în toată formula aceasta? Cu siguranţă. La fel de adevărat, însă, e că instalaţi comod în fotoliile noastre şi noi, cei care doar consumăm aventura de la distanţa sigură de dincolo de pagină, suntem la fel de expuşi accidentelor la care ne predispun mutaţiile genetice, un scaun cu un picior mai scurt sau o scară alunecoasă. Inconsecvenţa. Neatenţia. Ereditatea. Ce ne desparte, cumva, e reflecţia cu privire la pericol, care poate fi melancolică sau activă, cu un rucsac în spate şi un hău ameninţător dedesubt.

Mă gândesc la toate lucrurile astea, în, am spus-o deja, banalul meu drum către serviciu. O rută cunoscută, pe care m-am împiedicat, acum nişte luni, şi am alunecat deloc eroic în faţa unei maşini care a pus frână. Îmi amintesc perfect senzaţia. Alunecarea din rutină în absurdul accidentului. Accentul de dramoletă. Frica. Relatările de după. Julitura. Recăderea în cotidian, începând cu a doua zi. Gratuitatea riscului. Uitarea lui. Suprimarea senzaţiei. Faptul că hăul, ca Everestul lui Mallory, e acolo, acelaşi pentru toată lumea.