Presa românească, pe hard sau on-line, pare uneori o simplă ilustrare a manualului de manipulare inserat de Umberto Eco în Numărul zero, cel mai recent roman al lui. Cu deosebirea că, la noi, despre politică sau economie scriu nu profesionişti, oameni specializaţi într-un domeniu sau altul, ci profesionişti ai scrisului care se rostesc, cu un netăgăduit talent, mai ales despre ceea ce nu cunosc în profunzime şi care comentează, de cele mai multe ori, scrierile altor confraţi cu care, de fapt, polemizează implicit sau chiar explicit - la asta se reduce "comentariul politic".
Aşa se face că despre teme importante ca învăţămîntul, cercetarea, sănătatea (sînt teme politice acestea, da!), de care actualul guvern se ocupă, din păcate, cu sîrg, ei nu suflă nimic precis şi rămîn, dacă se ating de asemenea subiecte, foarte la suprafaţă, amatoristic. Cum nu pot emite opinii pertinente nici despre chestiunile economice, pe care nu le pricep. În schimb, nu ostenesc demolînd-o pe Monica Macovei sau demonstrînd cît de nociv a fost, este şi va fi, în veac, Traian Băsescu (şi, evident, Liiceanu et. comp.) Despre răul pe care îl face actualul guvern - nici o vorbuliţă. Uneori, e nepricepere şi miopie hrănită de umori impure, ca în cazul, sper!, al lui Augustin Buzura, căruia Dan Şova i se pare "un politician de valoare" (Cultura, 2.04.2015, deci după excursia de documentare la Washington şi în plin scandal al neridicării imunităţii). Alteori, cred că e, de-a dreptul, manipulare. Oricum ar fi, lectura romanului lui Eco provoacă o tonică senzaţie de déja vu şi hrăneşte din plin anemiata mîndrie naţională: sîntem, măcar în asta, sincroni şi perfect integraţi în Europa, ptiu, ptiu, nu ne fie de deochi!
În orice caz, presa reuşeşte cu brio să creeze realităţi paralele în care nu puţini se scufundă cu o inconştientă voluptate. Cine citeşte doar anumite bloguri poate crede că Monica Macovei şi partidul său reprezintă o forţă politică reală cu care detractorii ei au de luptat din greu, iluzie din care se va trezi abia la alegeri. Cine urmăreşte numai anumite posturi TV poate crede că preşedinte e încă Traian Băsescu şi că el face şi desface, în continuare, politica, economia şi justiţia.
Dar nu numai despre politică e vorba. Cine citeşte gazetele sportive sau se uită la televiziunile "de profil" poate crede că, în afară de fotbalul rege, mai există doar tenis, vag ciclism şi, eventual, sporturi extreme. Iar cine ascultă talk-show-urile de la respectivele posturi TV poate crede că, la noi, chiar există fotbal - adevărul fiind că, de fapt, ce se joacă pe terenuri e un simulacru, toţi acei comentatori glosînd spornic despre o năprasnică ficţiune. În plus, potrivit publicaţiilor de sport şi nu numai, fotbalul e o bîrfă continuă despre amantele fotbaliştilor - oare de ce nu e nimeni interesat de amantele sabreurilor?
Există, apoi, o categorie întreagă de public de teatru, care frecventează asiduu teatrele independente comerciale, de felul teatrelor, în Bucureşti, Godot sau La Scena. Văzînd aplauzele frenetice care răsplătesc unele producţii vulgare de prost gust sau, pur şi simplu, îngrozitor de proaste (ceea ce nu înseamnă că în aceste teatre nu se joacă şi spectacole bune), îţi vine să crezi că spectatorii aceia nu calcă şi prin teatrele "celelalte". Deschizi unele bloguri cu comentarii despre cărţi şi teatru şi afli că mizeria pe care ai văzut-o e o capodoperă, afli ce minunaţi sînt unii actori şi regizori despre care habar nu aveai. Cîteva like-uri şi share-uri fac o glorie dintr-un nimeni. Cum spectatorii potenţiali nu merg la Bulandra şi nu citesc cronici în reviste de cultură (reviste care, de obicei, oricum nu iau în seamă producţiile la care mă refer), fericirea lor e netulburată.
Nu e nimic de făcut. "Reţelele de socializare dau drept la cuvînt unor legiuni de imbecili care, înainte, vorbeau numai la bar, după un pahar de vin, fără să facă rău comunităţii. Erau reduşi imediat la tăcere, în timp ce acum au acelaşi drept la cuvînt ca şi un premiant Nobel. E o invazie a imbecililor", le-a spus jurnaliştilor, spre marea supărare a multor internauţi juraţi, Umberto Eco, după primirea unei licenţe honoris causa în "Comunicare şi cultură media" a Universităţii din Torino (aceeaşi unde primise licenţa în filozofie, în 1954). Trebuie să fii Eco, ca să-ţi poţi permite să foloseşti limbajul acesta violent. Şi dac-ar fi numai cei de pe reţelele de socializare!
De agresiunea "imbecililor" nu se pot apăra decît cei instruiţi care oricum refuză realităţile paralele şi verdictele amatoristice pentru că au criterii solide pe baza cărora să judece. Cine şi cum educă şi instruieşte - asta e o altă chestiune.