Ionuţ Chiva: E prima mea carte, mi-a furat patru ani din viaţă...

Notă: Citiţi un fragment din romanul de debut al lui Ionuţ Chiva 69, apărut la Editura Polirom.


George Onofrei: Cînd şi de ce ai început să scrii?

Ionuţ Chiva: În clasa a patra am scris o supercompunere, "Furtuna". După ce a citit-o, învăţătoarea noastră (care era puternică cît un taur) mi-a zis că dacă nu mă apuc de scris poveşti mă bate de-mi sună apa în cap. Ştiind că o poate face fără probleme, m-am aruncat cu capul înainte în infernul ăsta şi n-am mai ieşit din el.

G.O.: Cît de mult a contat pentru tine activitatea la cenaclu (sau cît mai contează)?

I.C.: A contat enorm. O mare parte din formarea mea "intelectuala", acolo s-a petrecut. Şi nu e vorba numai de şedinţele de cenaclu din "Litere" în sine, cît şi de aparatul tangenţial: cărţile schimbate între noi, părerile aruncate la mese etc. Acum, adevărul trist e că nu prea mai contează şi mi s-a dus orice imbold către aşa ceva. Asta, o dată cu pierderea disponibilităţii faţă de alţii.

G.O.: Care este povestea lui 69? Am înţeles că a trecut prin mai multe etape pînă a ajuns în faza în care apare la Polirom.

I.C.: Da, l-am scris de vreo 7-8 ori cel puţin, pînă cînd am ajuns să cred că nici o virgulă nu mai poate fi mutată de la locul ei. E prima mea carte, mi-a furat patru ani din viaţă, relaţia noastră nu poate fi decît una "love-hate". În rest, nu ştiu exact ce ar putea însemna "povestea lui 69". Ştiu doar că mi-e foarte greu să mă mai recunosc în cartea asta apărută cumva după timpul ei. Acum sînt cu capul în alte părţi deja. Dacă vrei, îţi mai pot spune că ieri, m-a întrebat biata bunică-mea ce înseamnă 69 şi eu i-am spus că e primul an după '68.

G.O.: Unii colegi de generaţie sînt de părere că această proză a ta ar fi destul de "confuză" şi de greu de urmărit. Ce părere ai?

I.C.: Nu ştiu. Sînt subiecte pe lumea asta (negăsirea armamentului nuclear în Irak, numărul impresionant de membri ai Uniunii Scriitorilor, eliminarea unei echipe fascinante precum Cehia de la Campionantul European şi, cu voia dumneavoastră, propriile mele texte) în legătură cu care mi-e foarte greu să am o părere.

G.O.: Cît de tare te defineşte pe tine fracturismul? Crezi că există un curent fracturist?

I.C.: Recent, m-am decis să mă feresc de cuvinte care se termină în -ist, -ism, -entă etc. În Spovedanie pentru învinşi, un Panait Istrati dezamăgit total şi pe viaţă spune ceva de genul: "Orice organizaţie sfîrşeşte prin a folosi doar organizatorilor ei". Pentru mine, fracturism e ceva compus dintr-un număr de oameni după care sînt mort, dar care nu pot merge cot la cot la nesfîrşit. Literatura este o meserie, totuşi, solitară. Sper că ţi-a plăcut diplomaţia de şarpe politician cu care ţi-am răspuns la această întrebare.

G.O.: Cum se face că nu ai încă telefon mobil?

I.C.: Ţi-aş putea spune că mi-e o frică imensă de tehnologie şi în paranoia mea mă tem că un mobil este un eficient aparat de urmărire (mă mai tem şi să nu mor cumva prin combustie spontană). Nici măcar n-aş minţi întru totul dacă ţi-aş răspunde astfel. Însă, lucrurile sînt întotdeauna mai simple. N-am avut bani.

G.O.: Spui undeva că: "Am cunoscut dream-team-ul: Ruxandra Novac, Marius Ianuş, Răzvan Ţupa, Domnica Drumea, Ioana Baetica, Adrian Şchiop, Dan Sociu, Claudiu Komartin, dar cred că există riscul să mă închid aici ca-ntr-un ghetou". Te rog să dezvolţi puţin ideea aceasta. În ce ar consta "închiderea" la care faci referire?

I.C.: Păi, toţi cei citaţi mai sus sînt scriitori. Ăsta-i ghetoul de care vorbeam. Mi-ar plăcea să am şi prieteni fotbalişti, mici funcţionari etc. Deocamdată, am doar un prieten cascador (aviz criticii de întîmpinare).

G.O.: Ce gen de literatură îţi place să citeşti?

I.C.: Bună. Şi cîteodată şi proastă. Mai sînt zile în care citesc şi literatură "aşa şi aşa".

G.O.: Dacă nu ţi-ar fi scris prefaţa Mircea Martin, cine altcineva ţi-ar fi plăcut să o scrie?

I.C.: Llosa, Ian McEwan, Salinger, tipi de ăştia. Dar fără să fiu politicos, prefaţa profesorului Martin mi se pare de-li-cioa-să.

G.O.: "Proza lui Ionuţ Chiva conţine scene de o atrocitate fără precedent în literatura română". Să fie vorba despre un reproş sau despre o virtute?

I.C.: Atrocitatea nu poate fi decît o virtute. Mai ales, dacă e "fără precedent" (chiar şi în ograda mică a literaturii române). Altfel, mi se pare că întîlnirea aceasta dintre un intelectual rasat (M.M.) şi un scriitor relativ incult şi din cu totul altă lume e fermecătoare. Vreau să zic că am rîs cu lacrimi cînd mi-am dat seama, citind prefaţa, că deşi cartea în sine i-a plăcut foarte mult, faptele relatate l-au scîrbit şi înfricoşat definitiv. Mă gîndesc cu înduioşare cum citea Mircea Martin şi era asaltat de gînduri de genul: Ptiu, fir-ar, ia uite cu ce individ deviat stăteam eu de vorbă crezînd că stau cu un tînăr "tăcut, ezitant şi timid".