Urechile lui Ghiţă

O mie cinci sute nouăzeci şi cinci de kilometri sau omiecincisutenouăzecişicinci u.m. pe un ordin de plată - aceasta poate fi valoarea lor convertită în orice monedă reală sau fictivă - m-au despărţit de ele, cele mai gustoase urechi din lume. Din păcate, stăpânul lor fiind mort mă văd nevoită să anulez înscrisul bancar. Voi aprinde însă o lumânare pentru bietul Ghiţă care din dragoste nebună pentru mine s-a sacrificat şi în acest an.

Noaptea trecută nu am dormit aproape deloc de grija pachetului care ar fi trebuit să sosească între două şi două şi jumătate. Ca o gospodină veritabilă ce sunt ar fi trebuit să mă pot lăuda cu talentele mele culinare şi să pregătesc singură cârnaţii, caltaboşii, tobele (nu de bătut), şuncile afumate şi toate celelalte bunătăţi porceşti pentru care părinţii mei munceau în fiecare an, în săptămâna dinaintea Crăciunului. Faptul că nu fac toate acestea nu e neapărat o consecinţă a comodităţii aşa cum este cazul zarzavaturilor, compoturilor şi dulceţurilor puse la borcane vara-toamna pentru lungile luni friguroase de iarnă, explicaţia este mai simplă şi mai nevinovată dacă o privim prin ochii copilului care am fost şi în unele - sau prea multe - privinţe am rămas.

Nici nu se dezmeticea bine cocoşul în dimineaţa mult aşteptată a metamorfozării lui Ghiţă dintr-un bun prieten şi companion în ultimele şase luni de când îl instalasem în curtea noastră, într-o cameră modestă dar cu toate cele necesare unui trai decent, lipsit de grija zilei de mâine, într-un animal pântecos şi necuvântător - guiţatul lui îşi pierduse subit orice urmă de înţeles pentru mine - care în curând va fi ars - din fericire nu de viu ca oamenii din unele perioade tenebroase ale istoriei şi nu până la prefacerea lui în cenuşă -, spălat şi frecat bine cu peria de paie şi cu câteva găleţi de apă fiartă până rămânea cu şoriciul roz şi fraged ca în ziua venirii lui pe lume şi apoi tranşat şi depozitat provizoriu în diferite tigăi, oale şi castroane. Chiar dacă sunetele lui Ghiţă deveniseră neinteligibile pentru urechile mele, erau totuşi destul de coerente pentru a-mi transmite groaza cu care părăsea căldura şi siguranţa culcuşului său iar tata, pentru a preveni o eventuală traumă provocată de gestul fatal al înjunghierii, ne trimitea în casă - pe mine şi pe soră mea mică - de unde nu aveam voie să ieşim înainte de a fi aprins focul de paie uscate care ardea vesel ca un foc de tabără la cele minus cincisprezece grade câte erau afară.

În vreo doi ani, când eram noi mai mititele şi nu exista riscul să pocnească şoriciul din cauza greutăţii noastre, tata arunca peste el o pătură groasă şi contrar datinii străbune care prevedea că numai băieţii au acest drept, ne urca pe spinarea lui Ghiţă care, în devotamentul lui desăvârşit, accepta şi această ultimă umilinţă. Acum, nu mai ştiu sigur ce semnificaţie avea acest călărit al porcului, poate că voia să simbolizeze evoluţia noastră în nişte vlăjgani destoinici - ceea ce, desigur, era imposibil să se întâmple - sau poate biruinţa spiritului asupra poftelor animalice care sălăşluiesc în sufletul omului, sau pur şi simplu era o un modalitate de descreţire a frunţilor, de alungare iluzorie a sentimentului tragic care însoţeşte experienţa morţii dându-i un sens pozitiv.

Pentru mine însă nu era decât o prelungire inutilă a momentului în care puteam să mănânc fără mustrări de cuget cele mai gustoase organe ale lui Ghiţă, cele pe care le-am mângâiat şi scărpinat cu anticipată bucurie cât timp a trăit liniştit sub protecţia mea, asigurându-mă astfel de gustul lor savuros de mai târziu, care era poate chiar gustul dragostei mele, senzoriale, instinctive, pentru cartilagii, pentru acele conţinuturi mărunte, aflate dedesubtul lucrurilor vizibile dar sesizabile prin atingere, care asigură coeziunea, rezistenţa şi mobilitatea fiinţei.

Pachetul a ajuns abia la ora şapte dimineaţa astfel că orele de priveghi pe care le-am petrecut împreună cu Cristi dar separaţi totodată de pereţii celor două camere învecinate din compasiune reciprocă - lui fiindu-i teamă că mă va trezi soneria telefonului, eu făcându-mi griji pentru că va fi prea obosit să meargă în ziua respectivă la serviciu - le dedic eroului meu, Ghiţă, care a acceptat în mod tacit, conform uzanţei care dăinuie pe ambele maluri ale Dunării, să-i fie transportate vârfurile urechilor cale de o mie cinci sute nouăzeci şi cinci de kilometri pentru a fi mâncate de mine cu toată dragostea cuvenită.