Complimentul anului: într-o înşiruire grăbită, un coleg m-a numit doamna Cronica. O supermăgulitoare poreclă pentru mine. Pentru că, împreună cu întreaga echipă redacţională, am reuşit, şi în 2015 să scoatem, lunar, revista Cronica veche, care, în februarie 2016, împlineşte cinci ani de la apariţie neîntreruptă, în timp ce prima Cronică ieşeană îşi va sărbători 50 de ani.
Două spectacole de rezonanţă internaţională, Indiile galante după Rameau şi Troienele, ambele puse în scenă de Andrei Şerban la Opera Naţională Română din Iaşi, vizionate în sfârşit, m-au emoţionat, m-au bucurat adânc, "uite că şi în România, şi în oraşul nostru se poate trăi o reală emoţie artistică".
Am descoperit, la început de 2015, scânteietoarele concerte ale lui André Rieu. Nu sună orchestra lui ca cea vieneză în tradiţionalul Concert de Anul Nou, dar spectacolul impresionează şi, în ţările în care oamenii învaţă să cânte încă din pântecul mamei, distracţia e covârşitoare.
Mirată că, din nou, Nobelul pentru literatură a fost atribuit unui scriitor cvasinecunoscut, am citit din scoarţă în scoarţă o carte publicată prin anii '80 la Editura militară, Războiul nu are chip de femeie a laureatei Alexandra Alexievici. O carte senzaţională prin noutatea unghiului de prospectare a realităţii celui de al doilea război mondial, prin tragismul conţinut de mărturiile adunate de autoare de la combatante (sovietice). Şi tot la capitolul lecturi, romanele Ioanei Pârvulescu, Viaţa începe vineri şi Viitorul începe luni, m-au teleportat în lumea de poveste a balcanic franţuzitului Bucureşti de sfârşit de secol 19. Două cărţi de citit când te simţi deprimat, când vrei să fugi din lumea ta şi nu ai unde.
La "cele mai" trec şi expoziţiile de grafică Durer şi Dali, găzduite de Palatul Culturii şi Muzeul Unirii din Iaşi. O lecţie de ARTĂ.
Am retrăit durerea înspăimântată din timpul americanului 11 septembrie, o dată cu dubla tragedie "Colectiv" şi luminata inimă a dragului nostru Paris. Menajat până şi de Hitler, dar nu de barbarii care ne invadează acum.
La sfârşit de an 2015 o sâcâitoare întrebare: oare vreunul dintre supercorupţii politicieni români a văzut imaginea televizată în care un sărman bătrân, evident bolnav, în ponosite haine, aşezat la una din festivele cozi ruşinoase pentru a primi trei sarmale şi două linguri de mămăligă, vorbea, cu nesfârşită compasiune, despre sărăcia extremă a altora mult mai nevoiaşi decât el? Şi dacă a văzut-o, cum de a putut vota neruşinata lege a pensiilor parlamentarilor?
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.