2015 a însemnat (şi încă mai înseamnă) oameni, fericire, muncă, ploaie şi soare, alergat, mâncare.
Cunosc o profesoară care îl iubeşte pe Nichita Stănescu, ba chiar îi spune Nichita şi dă impresia că în tinereţe s-au cunoscut. Ea mi-a stârnit interesul pentru poezie şi în special pentru acest fenomen(al) Stănescu. Am început uşor, cu câteva poezii studiate la clasă, găsindu-mă după, la începutul lui 2015 citind Necuvintele; a urmat Oase plângând, iar apoi am decis să mă reîntorc la Dezîmblânzirea din clasa a 9-a. E o poezie scurtă şi subtilă, memorată în puţin timp şi devenită preferata mea de un an aproape. Am coperta de la Necuvintele lipită cu scoci de pereţii camerei, iar la cămin am vreo 3 volume şi îmi place să le mai citesc când uit de mine.
Martie venea cu "Proiectul" Micul prinţ, care este o piesă de teatru pusă în scenă de trupa The Knockers din Suceava, o adaptare după binecunoscuta carte a lui Antoine de Saint-Exupery.
M-a schimbat total întrucât a însemnat primul meu rol - vulpea, făcându-mă să înţeleg câteva lucruri despre copilărie şi cât de importantă este ea de fapt. Odată cu Micul prinţ am decis că nu mă voi maturiza prea devreme #dontgrowupitsatrap. A avut premiera la ID Fest 16, în Bacău, atingând apogeul la MagicFest 7 unde a fost jucată ca spectacol invitat la deschiderea festivalului.
Îmi place să cred că peste câţiva ani va fi pusă iar în scenă; personaje schimbate, text schimbat, poate şi altă abordare.
Filmul a apărut şi el de curând; e un film ce ar trebui văzut de mai multe ori.
Antisocial este mai mult decât o piesă de teatru, cred eu. Antisocial este un spectacol amprentat de Bogdan Georgescu care şi-a terminat turneul naţional în decembrie 2015. L-am aplaudat prima dată în iulie 2015, în cadrul FIŞT-ului (Festivalul Internaţional al Şcolilor de Teatru) când au jucat cu publicul pe scenă; aşa le-am putut analiza feţele pe toată durata piesei.
Tema abordată de Antisocial este criza de comunicare dintre părinţi-elevi-profesori, reuşind să pună nişte întrebări acestora: "Care sunt limitele sistemului şcolar bazat pe impunerea autorităţii? Cine stabileşte regulile de comportament şi unde se învaţă ele? De la cine şi ce ar putea învăţa profesorii? Care este rolul online-ului în ceea ce priveşte schimbarea din educaţie? De unde reînnodăm dialogul? " (sursa: Facebook)
Mă bucur că am reuşit să-i mai văd o dată, pe când erau în turneu, tot în Suceava; nu au jucat cu publicul pe scenă, dar am putut remarca emoţiile care au fost rămas constante din iulie până-n noiembrie; şi sunt fericită că am reuşit să prind şi eu un sticker pe care scrie Antisocial; mă mai distrez arătându-l părinţilor câteodată şi ei mă întreabă aproape serioşi: "Ce-i cu tine?"
August s-a terminat cu ''Primul meu Magic'' - cuvinte rostite de mine multă vreme după terminarea festivalului de teatru în engleză MagicFest, pentru că eram prea încântată de el. Ediţia a 7-a a fost o ediţie cu trupe puţine, 3 la număr, şi oameni buni cu care m-am împrietenit rapid ("prietenie la prima vedere"); MagicFest 7 a adus şi ceva nou festivalului: oameni împărţiţi în câteva grupe care trebuie să facă o altă piesă cu ajutorul trainerilor pe baza unui obiect şi a unui haiku. Ideea rămâne şi este deja inclusă în programul festivalului care va avea loc în aprilie 2016; abia aştept. Sper să sâcâi iar lumea şi colegii de trupă cu "al doilea Magic al meu".
"Omelette" este un proiect muzical bucureştean lansat în 2015 prin melodia With a rose, with a fire; un proiect "de voioşie" pentru a face oamenii să zâmbească. Membrii trupei sunt cei din Jazzadezz, unde au două albume lansate. Pe lângă muzică, în Omelette este şi o parte vizuală de care se ocupă un artist premiat la Anim'est.
Eu i-am descoperit târziu, după 6 luni de la lansare şi tare vreau să merg la primul lor concert; m-am îndrăgostit de alternative-ul lor electric şi am fost foarte entuziasmată când Dez Chincişan (voce) a fost cea mai drăguţă dându-mi câteva detalii despre muzica lor şi aproape tot ce înseamnă Omelette (merci beaucoup).
Deocamdată au doar 3 melodii, nu sunt foarte cunoscuţi şi aspiră spre mai mult, cred ca ăsta e un alt motiv pentru care îi admir. Melodia adorată este Hello; colorată şi sclipicioasă, a reuşit din prima să mă facă să îi caut versurile pe google şi să o cânt prin cameră (acum).
Abia aştept să pună de-un live.
Ultima lună a lui 2015 a implicat Flesh and Bone / Graţie şi durere, serialul care e un fel de adaptare, dacă o pot numi aşa, a filmului Black Swan din 2010. Regizat de Moira Walley-Beckett, aceeaşi regizoare responsabilă de Breaking Bad.
Încă nu ştiu de ce m-a impresionat serialul acesta având în vedere că există atât de multe altele care sunt mai bune şi mai minunate şi mai cum vrei tu. Cred că mi-a plăcut mai mult de actriţa principală (Sarah Hay) şi de personajul ei Claire, decât de întreaga poveste. Independenţa şi feminitatea sunt prezente mereu, iar lumea balerinelor (balerinism, cum îmi place să-i spun) vreau să cred că se arată în totalitate: cu dificultăţile prin care trec aceste superbităţi pentru a arăta impecabil pe scenă.
Vreau ca într-o zi să cunosc şi eu o balerină; să-mi povestească cum e lumea lor ca să compar după aceea serialul cu realitatea.
A fost un an complet şi complex. Mai vreau o dată.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.