Mai mult ca oricând, în 2015 am simţit că frecvenţa auto-impusă de minim un text pe săptămână m-a secat de orice urmă de plăcere. Sigur, au fost seri când n-am avut nici cea mai mică problemă să produc trei cronici. Echilibrul e un ţel al naibii de greu. Prin decembrie, am dat peste blocajul scriitorului. Să nu se înţeleagă greşit, o spun din capul locului. Nu am pretenţii de scriitor, pentru că nici nu aş putea: nu am publicat nici un volum de eseuri, nici vreo nuvelă sau lucrare critică despre lumea ideilor în care mă aflu. Am redactat nişte cronici de film. Şi încă ceva interviuri. O parte le-am realizat în 2015 şi de câteva chiar sunt mândru. Unele, au mers uşor, cu altele, m-am chinuit ore întregi. Scriam, eram satisfăcut, apoi reveneam, şi mă luam cu mâinile de cap. De ce spun toate astea? Habar n-am. Cred că e bine să îţi chestionezi constant credinţele, mijloacele, valorile. Fie ele cinematografice, umane, politice. Aşa s-a întâmplat şi în 2015. Şi, poate, mai mult ca oricând. Am dat peste nişte oameni şi peste nişte idei care m-au forţat să regândesc lumea în care mă aşez.
Ar fi câteva momente personale importante. Şi, da, câteva evenimente culturale importante. Şi, iarăşi da, câteva partide sportive importante: Juventus era cât pe ce să cucerească Liga Campionilor Europeni (acel vis suprem al oricărui fan şi jucător deopotrivă), Federer ar fi putut câştiga un Mare Şlem, iar "fetele noastre" din handbal puteau chiar mai mult în Danemarca. N-a fost să fie, dar asta e. Trecem mai departe, înţelegând că atât s-a putut şi fiind bucuroşi de ce s-a întâmplat.
Ar fi şi câteva zile importante. La toate voi reveni din când în când, le voi revizita mental, voi tânji după unele. E trist - cum în acelaşi timp e plăcut -, să conştientizezi clipe consumate, pentru că apoi te vei raporta la ele, vei încerca să le recreezi, le vei pune în balanţă cu prezentul trăit, consumat, care ajunge iute să îţi definească, ei bine, da, trecutul: cine eşti, de ce eşti aşa etc. "Ce bine a fost atunci, ce bine am mai râs", "ce discuţie bună am închegat", "ce frumos am petrecut ziua aia în care ne-am plimbat şi ne-am tot plimbat, pe nişte străduţe mici, şerpuitoare şi necunoscute", "ce liniştitoare au fost zilele alea când n-am făcut nimic decât să citim pe balcon, înfruptându-ne din răcoarea serilor liniştite de august, cu un pahar de bere sau de vin pus direct pe ciment, lângă tălpile noastre goale". Sunt gânduri pe care le am, pe care sunt sigur le aveţi şi voi. Pe care le avem cu toţii. Care ne mai îndulcesc existenţa.
Dacă s-a întâmplat ceva în 2015, ceva despre care chiar să simt nevoia să vorbesc? Câte nu s-au întâmplat... Aş putea înşira nume de oameni de care m-am ataşat aproape instant, de locuri unde am păşit prima oară sau de zone din oraşul meu pe care mi-a făcut plăcere să le calc din nou şi din nou. La fel, aş putea vorbi despre dezamăgiri, despre gropi şi trotuare începute şi neterminate cu lunile, pe unde trec zilnic, despre nesimţiţi aliniaţi la tot pasul. Despre nesimţiri pe care le-am produs voit sau care pur şi simplu mi-au scăpat.
E greu să pun degetul pe un moment. Poate cel mai important a fost decizia de a începe să trec la a face film. Am conştientizat că vreau mai mult decât să scriu. Pentru că, de multe ori, cuvântul este atât de imperfect, pe când imaginea are altă greutate. Au fost multe zile de programări, multe discuţii, multe gânduri, multe păreri pe care mi le-au schimbat cei din jur, multe care mi-au rămas la fel, mulţi nervi şi clipe în care voiam să las totul baltă. Când, conştiinţa îmi spunea "nu ai voie să dezamăgeşti atâţia oameni". În fond, dacă am fi singuri pe lume, am mai avea nevoie să realizăm ceva, să fim confirmaţi iar şi iar? Nu cred. Aşa că, în măsura în care am lucrat pentru mine, am lucrat şi pentru cei din jurul meu. Pentru cunoscuţi şi pentru cei cu care voi face cunoştinţă, cărora le voi povesti despre micile mele izbânzi şi despre marile mele deziluzii. Acum, sunt pe final cu filmul, iar la titlul lui, Discordia, am ajuns după multe altele pe care la un moment dat le-am crezut potrivite, apoi mi-a fost silă şi jenă de ele. Să ajungi la titlul ideal, asta e o încercare pe care nu ştiu dacă o voi putea trece vreodată cu adevărat.
Marius Mîndruţău (pe care îl ştiţi sau îl veţi şti ca Marius M. Bogdan) a facilitat întreg demersul din poziţie de director de imagine şi de cel mai apropiat şi constant colaborator al meu, iar domnul Adrian Enescu l-a dus la un alt nivel de complexitate, din poziţie de compozitor, dar şi din poziţia atât de necesară de sfătuitor cu experienţă şi cu multe idei. Mie nu mi-a rămas decât să îmi asum scenariul şi regia, pe care, din poziţie de critic de film, le-am însuşit de mult la nivel teoretic. Aşteptam doar momentul potrivit. E foarte probabil să fi venit. Sigur că, trecând la practică, multe aspecte le anticipasem greşit, iar pe altele le subapreciasem ca importanţă / greutate. Echipa care m-a ajutat, m-a susţinut şi mi-a dat încredere, e mică. Sunt oameni dragi mie, pe care nu numai că îi consider egali, ci îi apreciezi ca fiind mai buni, mai complecşi şi mai umani decât voi putea fi eu vreodată. I-am ales singur sau soarta mi i-a scos în cale. A fost un an bun. Un an...
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.