Lucruri pe care ni le spunem când ne ţinem în braţe

M-am gândit destul de mult la anul acesta care ne-a aruncat înainte de ceva vreme, cum a fost el, cum am fost eu... Nu îmi propusesem, dar ce fac conversaţiile la ore târzii pe facebook, nu face nimic altceva.

Paradoxal, un an în care mi-am pierdut din strălucire, dar înţesat de frânturi de zâmbete, tăceri, replici, replici din filme / teatru, mult teatru, lumini şi muzici, oameni, tot timpul oameni.

A început frumos cu un 1 martie la mare (cadou de ziua mea) care m-a făcut să-mi fie dor de lumina din Lisabona, s-a terminat cu primul decembrie la altă mare. Tot frumos, linişte şi soare, înainte de agitaţia si mall-urile pline din ajunul Crăciunului.

A continuat cu prima întălnire cu actorii din trupa teatrului Anton Pann, revelaţia anului pentru mine. Mi-a plăcut de fiecare dată joaca lor şi sunt în continuare nerăbdătoare să văd noi spectacole. M-a emoţionat Iulia Colan în al ei Flori pentru Algernon şi m-a impresionat Diana Giubernea în Monoloagele vaginului. M-a binedispus reîntâlnirea cu Afrim în 2 spectacole bune (Tihna este cel mai frumos spectacol al anului 2015 pentru mine şi visul meu de decor de teatru). Şi multe altele, singurul regret a fost că n-am reuşit s-o revăd pe Cristina Casian în Amalia respiră adânc (dar şi mâine e o zi bună).

Am trecut des şi pe la Sala Radio, sala preferată de concerte, concertuţe şi încercări a anului. Am început în forţă cu Hiromi, am continuat cu Teodora Enache (vocea preferată din jazz-ul autohton), puternica Ane Brun, bucuria celor de la Blue Noise şi alţii.

Am fost prima dată la Ateneu (şi pe dinăuntru) s-o ascult pe Irina Iordăchescu. Nu am înţeles prea mult din textul de operă, dar mi-au dat lacrimile când a cântat din Maria Tănase (ah, si să nu uit de violoncelul lui Marin Cazacu).

Pentru cei cu copii (sau copii de împrumut, ca mine), proiectul Clasic e fantastic e minunat, amuzant şi instructiv (aproape că m-au făcut să mă ruşinez cunoştinţele şi entuziasmul copiilor din sală).

Un spectacol care mi-a plăcut mult mai mult decât mă aşteptam a fost show-ul de stand-up al lui Jimmy Carr, deşi apreciez mai mult stilul lui Dylan Moran. Mi-a plăcut maliţiozitatea extremă şi interacţiunea cu publicul, de-abia aştept să revină.

Şi Ieşirea din sine a lui David Le Breton a venit într-un moment prielnic, o întreagă conferinţă ca pentru mine. Am ieşit veselă, acum încă mă aşteaptă câteva cărţi să le deschid.

Desigur, bucurii de fiecare dată la întâlnirile cu Andrieş şi chitara lui în spaţiul intim de la Espace Minoux.

Să mă opresc la oameni (averile mele, oamenii şi cărţile)... pe primul loc, întâlnirea cu 2 personaje mai mici care-mi vor permite să fac cu ele exerciţii de iubire necondiţionată. Altfel, pe alte planuri şi la alt nivel, au fost 3 întâlniri importante cu oameni care să-mi recunoască / înţeleagă nebunia ca fiind una apropiată lor.

Şi cel mai important lucru pe care mi l-am apropiat cu adevărat anul trecut a fost că am timp. Am timp de toate astea şi multe altele, să-mi pun întrebări, să nu forţez răspunsuri, să mă uit la cer în fiecare zi.