A fost un an complicat, sinuos, când foarte înalt, când periculos de underground, un an pe care aleg să-l antologhez altfel. În loc de o enumerare cu aere de obiectivitate, vă propun un şir de clipe, de fragmente, de cioburi. Umbrele cu care plec într-un 2017 pe care îl visez aşezat pe coordonate puţin schimbate.
A fost anul când unteatru s-a aşezat, în topul meu strict personal, lângă Act. Explozia lui Richard Bovnoczki, vedetă absolută a teatrului de pe malul drept al Dâmboviţei, a atins un punct de maximum la momentul întâlnirii cu Şerban Pavlu în The Sunset Limited. Monologul de final al lui Bovnoczki, venit după discursul nuclear al profesorului sinucigaş, a semănat cu încercarea zadarnică a unui halterofil de a ridica o greutate interzisă de regulament.
A fost anul când puştii de la Frilensăr şi-au definitivat Tristory-ul de la Green (început cu Mălăieş în călcăieş, continuat cu daughtersauHadikaTsuki, reaşezat ulterior sub titlul Once Upon) cu a lor Mioritza care nu seamănă cu nimic din ce s-a făcut prin teatrul mioritic, năucind asistenţa cu un spectacol atât de neaşteptat şi neliniştitor, încât încă nu mi-am făcut curaj să-l revăd.
A fost anul când, la doar câteva pivniţe distanţă, Ana Ularu a făcut dintr-O intervenţie port-drapelul actoriei pasionale, genul acela de abordare a unui rol, a unui text, a unei piese în care graniţele dintre personaj şi interpret par a se şterge cu desăvârşire. Cine are curaj să o privească în ochi va fi bântuit!
A fost anul când, în urma premierei simultane Cannes-Bucureşti a Bacalaureat-ului lui Mungiu, un prieten m-a întrebat dacă sunt OK, dacă roşeaţa din obraji şi mersul haotic pe culoarele Sălii Palatului sunt de bine sau de 112. Cum să-i explic că, în sacoşarul lui Titieni, văzusem hălci din mine pe care nici o oglindă nu mi le dezvăluise vreodată?
A fost anul când Mimi Brănescu, încercând în van să repare ce se mai putea repara din relaţia moartă cu propria mamă, se întindea leneş şi copilăresc în patul din care plecase cândva spre viaţa pe care o visa un picuţ altfel decât avea să se întâmple. Sieranevada era abia la început, dar eu încă nu m-am ridicat din patul acela.
A fost anul chipului lui Gheorghe Visu, actorul pentru care Câini a fost genul acela de second chance în cinema cu care ne minte Hollywood-ul de ani de zile. Câteodată mi se pare că tot ce mă interesează când privesc un film e chipul actorilor peste care trec anii şi fericirile şi prăbuşirile şi viaţă. Cumva sunt conştient că am furat ideea asta de la Alex. Leo Şerban, singurul om de care îmi e dor fără să-l fi cunoscut şi la a cărui evocare infinit de emoţionantă am fost martor într-o după-amiază de iulie, aproape de Gărâna, locul acela din Munţii Semenicului cu lupi, cu jazz şi cu nopţi pe care nici un ger nu le va îngheţa vreodată.
A fost anul când am ieşit plângând de la Casa cu pisici şi, pe drumul spre casă, tot ce am găsit de făcut e să mă gândesc că mare diferenţă între Emilia Dobrin a lui Iacoban şi Oana Pellea a lui Cămărăşan din Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice nu prea e, da' că, dacă o să scriu asta pe undeva, sigur lumea o să creadă că m-am ţăcănit, că iar văd conexiuni imaginare, aşa că am lăsat troleibuzul să urce în legea lui dealul de la Cotroceni şi am pornit a mă minuna câte poate să producă Iacoban ăsta şi cât de puţin cunoscut e, de fapt, prins la mijloc între lumile de prin teatrul nostru care aleg să îl ignore. La fel cum ignoră Green-ul şi Frilensării. Sau pe tinerii care fac Incendii pe scena-din-copac de la Bulandra - Icoanei. Sau pe cei "vinovaţi" de With a little help from my friends la Excelsior.
A fost anul când, cu Viaţa ficţiunii după o revoluţie, a debutat Oscar Rorlich, numele păstrat în umbră vreme de 85 de ani de istorie personală de-a lungul căreia Radu Cosaşu a devenit scriitorul a cărui operă aş lua-o cu mine pe orice insulă pustie. Acolo, pesemne că l-aş aşeza pe raft între Bohumil Hrabal (pe care ştiu sigur că dl Cosaşu îl iubeşte) şi lângă Marius Chivu (care ştiu sigur că-l iubeşte pe dl. Cosaşu), ale cărui Trei săptămâni în Peru au produs o frază cât o vizită la confesional "trăgând de suflet pe un bolovan la umbra firavă a unui cactus pe jumătate uscat".
A fost anul celei de-a treia vizionari a Carousel-ului, cea în timpul căreia Andrei Şerban a urcat pe scenă în chip de poliţist, revizitând, pentru o seară, meseria pe care a abandonat-o pentru a ajunge regizorul Turandot-ului de la Covent Garden, opera al cărei blu-ray e pitit undeva, pe rafturile Cărtureştiului, la peste 33 de ani de la premieră şi cu 7 luni înainte de următoarea reprezentaţie!
A fost anul când am ajuns târziu la una dintre repetiţiile Soldatului de ciocolată şi, pomenindu-mă în foaierul pustiu şi fierbinte al Odeon-ului, am urcat nevăzut la ultimul dintre etaje şi am privit primele acte în picioare, cuprinzând în priviri întreaga sală, închipuindu-mi că totul e un puzzle aşezat de Moş sub brad acum mulţi, mulţi ani, în vremea când singurul actor pe care îl cunoşteam avea barbă de vată şi pantofi ca cei ai unchiului meu drag.
A fost anul când, tot de la o imensă înălţime sufocată de lipsa aerului condiţionat, am privit Văduva veselă, bucurându-mă la aproape fiecare scenă că Andrei Şerban e în continuare tânăr, proaspăt, nervos, provocator, contondent şi dispus să se ia la trântă cu toate proastele-aşezări ale vieţii din jur.
A fost anul când, în plin FNT, în plin Purcărete, în plină Cafenea de Goldoni, Teo Corban a făcut un pas dincolo de rol şi a vorbit aşa cum actorii vorbesc poate de 2-3 ori în viaţă unui spectator, dincolo de orice convenţie, dincolo de orice distanţă, ca un om care se aşază lângă un alt om şi amândoi privesc undeva, nedefinit, bucurându-se că trăiesc.
A fost anul când l-am descoperit uimit pe Miklós Bács în Iulius Cezar pentru a-l regăsi, la doar o lună distanţă, la lumina focului din lumea lui Gorki. Au fost momente În adâncuri în care aş fi putut să jur că Zsolt Bogdán nu e de pe aici, de prin suferinţele noastre fără de speranţă.
A fost anul când ne-a vizitat tentaţia uitării. A fost anul când Tolo n-a putut să uite şi, datorită lui, cei 64 din 30 octombrie 2015 n-au murit iarăşi.
Coboară seara. E 21 decembrie. Da, ştiu, e expirat subiectul, Răzvan va citi şi se va gândi poate că pasajul ăsta n-are nici o legătură cu restul, dar e 21 decembrie şi nu mă pot opri să nu mă gândesc că, dacă un anume 21 decembrie (şi un anume 16 şi un anume 17 şi un anume 22) n-ar fi existat, nimic din ce tot ce e scris mai sus n-ar fi existat.
Acesta a fost anul.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)