O aniversare universitară

De când am primit calendarul Zilelor aniversare ale Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti mi-am dat seama că îmi va fi greu să scriu despre aceste concerte şi recitaluri, în primul rând din cauza luxurianţei programului. În patru zile, de dimineaţa până seara, au fost adunate zeci de recitaluri şi concerte, susţinute de foşti sau actuali studenţi şi profesori ai instituţiei, manifestări care au vrut să demonstreze forţa artistică furnizată peste timp de Conservatorul, Academia sau Universitatea de Muzică, indiferent ce nume a purtat, dar care există în Bucureşti de 140 de ani. De-a lungul acestor ani, muzicieni români celebri în întreaga lume au studiat în această instituţie, mulţi dintre ei devenind apoi profesori ai următoarelor generaţii de studenţi.

Rememorând câteva date istorice, ne amintim că în iunie 1863, printr-un decret al Consiliului de miniştri prezidat de Alexandru Ioan Cuza era înfiinţată prima şcoală superioară de muzică, cu filiale la Bucureşti şi Iaşi, ce cuprindea Institutul de muzică vocală şi Şcoala de muzică instrumentală. În aceste condiţii, la 6 octombrie 1864 Conservatorul de muzică şi declamaţiune şi-a deschis porţile în faţa tinerilor dornici de a studia şi a deveni celebri în lumea muzicii. Sub conducerea compozitorului Alexandru Flechtenmacher, noul institut a început să aibă cursuri de vioară, solfegiu, cor bisericesc, canto, pian, armonie etc. Cu timpul, domeniile de studiu oferite de Conservator s-au diversificat, în 1900 fiind înfiinţată clasa de muzică de cameră, iar în 1905 cea de compoziţie, condusă de Alfonso Castaldi, urmând ca între cele două războaie să apară cursurile de contrapunct, estetică şi istoria muzicii.

Un moment de răscruce în viaţa Conservatorului bucureştean a fost data de 17 iulie 1931, când i-a fost conferit statutul de instituţie de învăţământ superior şi denumirea de Conservator regal. Toate acestea au fost posibile, bineînţeles, datorită muzicienilor angajaţi în institut, dar şi datorită susţinerii celui care a devenit profesor de onoare al acestuia, compozitorul George Enescu. În anii ’40, directorul Conservatorului a fost Mihail Jora, care a condus instituţia cu o atitudine nouă, profesionistă, crescând în mod semnificativ şi nu fără eforturi nivelul educaţiei muzicale româneşti. Afirmaţiile sale din acea vreme sună aproape contemporan : “...toate demersurile făcute de-a lungul anilor s-au lovit de lipsa de înţelegere a forurilor superioare care dispreţuiau acest aşezământ şi-l socoteau aproape nefolositor.” După anii ’50, numele instituţiei a devenit Conservatorul “Ciprian Porumbescu”, structura lui incluzând două facultăţi : cea de interpretare şi cea de compoziţie, muzicologie, dirijat şi pedagogie. Imediat după 1990 numele instituţiei s-a modificat din nou, devenind Academia de Muzică din Bucureşti, pentru ca în 2001 să se opteze pentru o denumire internaţional acceptată şi anume Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti.

Iniţiativa aniversării în 2004 a 140 de ani de învăţământ muzical românesc printr-un festival a generat o atmosferă de entuziasm mai ales în rândul foştilor studenţi, care au acceptat cu entuziasm să participe nemijlocit la concertele aniversare. Au fost recitaluri camerale, concerte corale, concerte de muzică religioasă bizantină, recitaluri cu piese ale tinerilor compozitori, concerte simfonice, spectacole de operă (Bărbierul din Sevilla de Rossini, Ora spaniolă de Ravel, Dan Dediu – “Münchausen – Domnul minciunilor”), concerte de jazz susţinute de Big-band-ul Conservatorului, momentele de maxim interes fiind concertele de la Ateneul Român. A existat şi un simpozion aniversar, o expoziţie şi o lansare de carte jubiliară, semnată e prof. univ. dr. Octavian Lazăr Cosma (dar la care presa nu a avut acces). Dintre invitaţii concertelor aniversare amintim numele lui Pompeiu Hărăşteanu, Wolfgang Guttler, Viniciu Moroianu, Cătălin Ilea, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Corul Naţional de cameră “Madrigal” dirijat de Marin Constantin, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Gheorghe Zamfir, Ruxandra Donose, Leontina Văduva şi lista ar putea continua mult, o înşiruire completă.

Singurul regret vine din faptul că acest autentic eveniment nu a fost promovat mai... agresiv, pentru a aduce în conştiinţa bucureşteanului care se informează cultural doar din revistele gratuite ce conţin programul cluburilor şi sălilor de spectacol, faptul că avem o şcoală muzicală puternică, aflată acum, în 2004, dacă nu la apogeu, cel puţin într-una dintre perioadele ei cele mai bine cotate.