O pledoarie pentru vizibilitatea culturală a arhitecturii

Arhitectura în genere și cea românească în particular se află într-o situație paradoxală: deși omniprezența fizică a artefactelor lor ar putea să sugereze o copleșitoare vizibilitate publică, ceea ce se întâmplă de fapt este că ea, arhitectura, devine vizibilă doar prin accidente. Devenim conștienți de casele noastre - frumoase ori înspăimântătoare - abia atunci când se petrece - cu noi și cu ele - un fenomen de ruptură. A fost nevoie de apariția monstruoasă a Casei Republicii pentru a deplânge gracila prezență a Halei Unirii sau vilele fanate de pe Uranus. Este nevoie de prăbușire pentru a ne aminti de extraordinara prezență a Bisericii Armenești. Este nevoie de 11 septembrie și de Ground Zero spre a realiza cum casele ne sunt deopotrivă leagăn și mormânt. În fine, este nevoie de Catedrala Neamului și de sediul guvernului pentru a înțelege că nu avem destule biserici parohiale și nici bibliotecă națională, iar Mînăstirile Mihai Vodă și Văcărești sunt încă nerefăcute.

Arhitectura, oricât de viguros ar desena contururile vieților noastre private sau publice, are acest dar al smereniei: întrucât este ubicuă și aici tot timpul, se lasă trecută - prin folosire zilnică - în fundal. Deși personaj cel puțin de cor, dacă nu june prim, ne îngăduie să o exilăm în postura de decor al vieților noastre, către care abia de ne aruncăm privirea, mult prea atentă la contemplarea buricului propriu.

Mediul edificat ca personaj

Mai grav este când același lucru se petrece cu arhitectura ca dimensiune a câmpului cultural autohton. Aici lucrurile sunt mai degrabă singulare. Marile cotidiene occidentale, revistele și în general mass media acordă spații generoase evenimentelor arhitecturale vechi și noi, comentează faptele restauratoare sau instauratoare din țesutul urban și, mai cu seamă, acordă arhitecturii drept deplin de cetate culturală. Arhitecții sunt - pe drept cuvânt - personaje publice, cu aceeași îndreptățire cu care sunt politicienii, dacă nu cumva mai multă. Un exemplu: în vreme ce politicienii, absorbiți de probleme de identitate colectivă (cu) bască, nu au reușit, arhitectul Frank Gehry a scos din uitare, printr-un uluitor gest arhitectural - Muzeul Guggenheim de la Bilbao - orașul condamnat la decrepitudine și l-a repus pe harta cetăților vii și atrăgătoare. Am fi putut și noi fi martorii unui asemenea proces de înnoire urbană, dacă nu am fi avut parte de politicianismul care a îngropat afacerea București 2000.

Mai mult decât atât, veți întâlni în același occident - de care râdem uneori ca proștii, cum că nu ar mai fi atât de spiritualizat ca noi, care nu avem suficient unt, dar, în schimb... - opinii cutremurătoare, precum aceea Indrei Kagis McEwen. În cartea sa Strămoșul lui Socrate - Eseu despre începuturile arhitecturii (MIT Press, 1997), autoarea, care este - atenție mare! - profesor de limbă și filozofie greacă veche la facultatea de arhitectură McGill din Canada, face următoarea afirmație: tocmai posibilitatea de a reordona materia, de a înspația evenimentele curente ale vieții noastre - adică ceea ce am numi proto-arhitectură, dacă nu ar fi din ce în ce mai evident că și ea fu la fel de expusă la flama frumuseții ca orice capodoperă de azi - a iscat exact acele grave întrebări asupra lumii, adică acelea pe care le-a întrebat filosofia. Repet, nu spune asta un arhitect, ci un specialist în filologie și filozofie clasică greacă. Și tot un filosof, Jacques Derrida, acordă arhitecturii o șansă unică, aceea de a putea "evada" din plasa limbajului spre a formula critici asupra lui; altfel spus, un metadiscurs real la adresa discursului însuși, dacă ar fi cu putință de lansat, nu s-ar isca decât (de) pe teritoriul arhitecturii.

Cu alte cuvinte, se crede că arhitectura este un domeniu mai important chiar decât realizează arhitecții înșiși!

Presa culturală autohtonă și chestiunea arhitecturii

Nu și la noi. Lucrurile stau grav din acest punct de vedere. Nu trebuie un efort excesiv spre a o dovedi. Date fiind catastrofele ultimelor câteva decenii, care au ca substanță mediul nostru edificat, nepăsarea aproape unanimă - nu a publicului, care nu are cum să vadă ceva ce nu îi este făcut vizibil prin educație școlară cel puțin de la gimnaziu înainte, ci - a profesioniștilor culturii pe mine unul mă înfricoșează. Să (nu ) vorbești serios, aplicat și substanțial despre edificarea catedralelor când alt colț al țării se mai dărâmă încă biserici mi se pare de neiertat. Nu am văzut în vreo revistă culturală (alta decât Dilema sau 22 și, firește, revistele breslei înseși - autiste ca și breasla) un rând dedicat acestor evenimente mai dramatice decât tot pospaiul de "viață politică". Nu sunt citite și nu sunt comentate cărțile de arhitectură, care apar și traversează câmpul cultural într-o muțenie asurzitoare. Faptul că nu există critică de specialitate este oferit drept explicație, dar el nu funcționează nici măcar ca scuză. Să zicem că arhitecții înșiși nu-și pregătesc critici pentru că nu își dau seama de importanța discursului (auto)critic pentru menținerea vie a profesiunii lor. Dar Institutul de Istoria și Teoria Artei scoate un număr cunsistent de critici. Câți dintre ei s-au aplecat, măcar din vreme în vreme, asupra chestiunii spațiului edificat? Pot furniza cele câteva nume. Desigur, aici e vina noastră: ar trebui să ne producem și criticii, nu doar făcătorii de spații. Numele care au apărut după 1989 în acest domeniu practică însă mai degrabă sporadic, ca pe un hobby, critica și teoria arhitecturii. Motivele țin de atitudinea hard-core atât de la modă în breaslă: a fi arhitect înseamnă a face case, nu a te întreba vreo clipă de soarta lor în - horribile dictu - scris...

Dar nu sunt specializați nici jurnaliști de cotidian în domenii cum ar fi măcar imobiliarele, dacă nu construcțiile și monumentele; aceasta deși schimbările de pe această piață volatilă reflectă cel mai fidel starea economiei. De câte ori apar astfel de informații în cotidiene, ele sunt fie hilare, fie grotești și stupide. Informația furnizată de firmele de materiale este înghițită nemestecată (ele dau banul și, deci, comandă muzica). Ofertele de "case" de prin presa cotidiană este de aceeași calitate ca și "arhitectura țigănească" pe care o singularizăm, în rasismul nostru latent, deși suntem înconjurați de suficientă prostie pur "românească" în arhitectură și construcții ca să ne dea de lucru decenii și sociologilor, dar și psihiatrilor! O distinsă jurnalistă m-a certat deunăzi când i-am contestat informația potrivit căreia Catedrala neamului va avea 3,5 hectare: nu avea nici un fel de reprezentare ce poate să însemne asta ca suprafață construită; nu avea nici o clipă dubii despre dreptatea d-sale într-o temă unde eu eram la chestiune iar dînsa nu; necum să mai ajungem a discuta cu seriozitate despre problematica extrem de complexă, de la politică la simbolică, pe care o subîntinde tema...La acest nivel se poartă discuțiile și la acest nivel se află cam tot câmpul presei românești, indiferent de pedigree. Despre excepții voi vorbi mai încolo.

Culpa breslei

Desigur, este în mare parte vina noastră, a breslei, că lucrurile stau așa. Dată fiind scara fizică a artefactelor pe care le-am produs înainte de 1989 și pe care nu le-am dezavuat ca breaslă niciodată, suntem probabil mai vinovați de colaboraționism decât toți artiștii. Câțiva scriitori au fost totuși dați afară din uniunea d-lor, dar nici un arhitect nu a părăsit breasla. Nu suntem vizibili pentru că ne-am izolat de cultura vie, de schimbul și critica de idei pe care le presupune prezența în această cultură. Nu știm să explicăm celorlalți cine sunt arhitecții români și ce poftim noi de la dânșii, care nu sunt (nimeni nu e perfect). Purtăm însă titlul de "arh." înaintea numelor (de parcă doar ele însele nu ar spune nimic purtătorilor lor, necum spațiului public), ca pe un titlu de noblețe, cum ar și trebui să fie, dar nu îl încărcăm cu substanța culturală de care el (de la Vitruviu la G.M.Cantacuzino) fu odinioară copleșit. Desigur, scăderea standardelor de admitere după război și schimbarea criteriilor de selecție de la calitate la origine socială corectă nu sunt deloc, dar absolut deloc străine de toată această degringoladă. Dar, singure, nu explică fenomenul fără rest. Decuplarea întregii culturi de la circuitul de valori universal a avut efecte catastrofale mai cu seamă în arhitectură. Dacă o carte mai scăpa prin cortina de fier, casele bune de dincolo - nu. Cum și biblioteca facultății a încetat vreme de peste zece ani să mai achiziționeze cărți și reviste decadente, răul făcut este practic inestimabil. Pentru că simpla inspectare a revistelor, fără experiența spațiului conținut în acele clădiri ale căror imagini le priveam fascinați, fără experiența contextului cultural în care erau imersate, a dus la "fațadismul" arhitecturii românești a deceniilor de dinainte de 1989. Dacă se întâmplă ceva pe aceste fațade, nu trece dincolo de suprafață, nu afectează totalitarismul conceptual al programelor locuirii colective, ale edificiilor de putere, ale spațiilor urbane desfigurate. Neînțelegând substanța, arhitecții copiau poze. Așa am făcut postmodernism și chiar deconstrucție, fără să pricepem o singură clipă ce e îndărătul coloanelor roșii sau a formelor contorsionate aparent aleatoriu. Aparența fu școala noastră de căpătâi, care ne-a ferit de spirit critic, de întrebări etice neliniștitoare, de dizidență.

Chiar dacă am ști, chiar dacă am găsi tonul cu care să explicăm concetățenilor noștri ce este arhitectura românească și ce vrea ea, nu știm să frazăm. Pare o mândrie printre arhitecți să nu fii excesiv de citit (înseamnă că ai comenzi, experiență "adevărată", de planșetă și de șantier). Cultura noastră se rezumă prea des la frunzăritul de reviste de specialitate (fără lectura textelor adiacente). Nu îngăduim priviri indiscrete în ogradă din partea "nespecialiștilor" dintr-un tâmp complex de superioritate; de fapt, încercăm să camuflăm prin izolare absența unui adecvat orizont cultural și, mult mai grav, inconsistența, inactualitatea culturii "de specialitate" de la noi. Arhitectura de după 1989, ca și aceea de dinainte, nu s-a făcut singură. Ea este semnată de arhitecți. Ea este în chip covârșitor proastă. Dă seama despre prăbușirea nivelului mediu al unei bresle care a încetat să mai fie de elită sub comunism și a fost deliberat massificată (admiteri pe alte criterii decât cele de calitate, institute de proiectare-mamut, autoratul colectiv etc.). Este prost concepută, pauper edificată, insensibilă la mediul fizic și cultural, la tradiție ca și la actualitate.

Motive de optimism?

Desigur, nu este totul în întregime și iremediabil de damnat. Apar reviste noi, de corectă ținută intelectuală, precum Octogon (între timp dispărut) și Igloo (fost Habitat). Unele reviste culturale au avut o vreme rubrici permanente de arhitectură (Dilema, Convorbiri Literare, Contemporanul); altele găzduiesc personalități care scriu, traduc ori dau interviuri cu privire la mediul edificat (a se vedea excelentele articole despre muzeele din Viena traduse în Observatorul Cultural de Mădălina Diaconu, sau numerele mai vechi la chestiune ale reînviatului (și re-răposatului) LA&I; un număr al revistei Poezia dedicat interregnului cu arhitectura și așa mai departe). Traducerile și studiile originale s-au înmulțit; mai mult încă, ele nu sunt scrise doar de specialiști și nu sunt destinate doar specialiștilor (a se vedea colecția "Spații imaginate" a Editurii Paideia, sau unele titluri din colecțiile de filozofie și estetică "Panoptikon" și "Balkon" ale Editurii Idea Design & Print de la Cluj).

În plus, ceea ce este cel mai important, școala de arhitectură din București se schimbă ea însăși în bine din acest punct de vedere, mai cu seamă de când a devenit universitate. Deschiderea - prin cursuri opționale și prin programe de studii avansate către domenii conexe, sau puțin studiate până acum (restaurare, spațiu sacru, reabilitare și dezvoltare durabilă, marketing) - s-a dovedit un succes încă de la început. Este plauzibil ca nu peste mult timp, școala să și primească studenți străini, nu doar să îi exporte pe ai săi; pentru asta, urmează să fie concepute și să demareze programe de pregătire în franceză și engleză, de la anul I la master, inclusiv. Unele - mai cu seamă cele de studii avansate - deja au profesori invitați care predau în engleză și franceză.

Or, schimburile universitare, chiar și univoce încă, fac ca tinerii să fie expuși de timpuriu valorilor certe și unei alte perspective asupra rolului cetății înseși în viața cetățenilor săi. Îndelungatele procese de acreditare externă, precum cea de la Royal Institute of British Architects din Marea Britanie, ajută incontestabil reforma, supunând-o unei scrutări periodice. Recunoașterea diplomei bucureștene în arhitectură de către Franța ne readuce, încet, către normalitate. La drept vorbind, suntem și acum o școală medie, la nivel european; o spun cu responsabilitate, după ce am conferențiat sau am predat în destul de multe dintre ele; dar eram printre primele, la începutul anilor șaptezeci (după care școala a fost afectată, în anii optzeci, de aceeași atmosferă sufocantă ca și restul țării, în ciuda puseelor - izolate și locale - de liberalism cultural sau anarhie studențească)! Nici școlile din țară nu stau pe loc, deși asocierea cu politehnici muribunde nu le servește deloc cauza. Este de întrevăzut și de sperat la un viitor în care, lăsând la o parte fricțiunile și partizanatul regionalist, școlile de arhitectură din România se vor reuni în aceeași universitate, păstrându-și identitatea și diversitatea curriculară, dar cooperând, pentru că nu există, mă tem, loc pentru atât de multe opțiuni și atât de mulți universitari de marcă încât să acopere cele șase facultăți existente acum, iar o creștere artificială a cifrelor de școlarizare se face acum exclusiv în detrimentul calității predării.

Prin urmare, este de sperat că lucrurile iau - totuși, în fine! - o altă formă, chiar dacă dureros de încet la scara de timp a bietei mele ființe...