Analgezic

Există o vârstă a entuziasmului, o vârstă a interminabilelor ore de studiu, o vârstă a marilor descoperiri. Şi mai există şi vârsta durerilor de oase. Nu-mi dau seama dacă mă vizitează prematur sau dacă sunt în grafic, dar cert este că mi-am căpătat o nouă identitate. Sunt fata de la meteo. Ştiu când plouă, după cât de mult îmi pot sau nu-mi pot mişca articulaţiile. E frustrant, e clişeistic, e plicticos, e cam penibil (îmi sun, periodic, bunica, dimineaţa, să-mi mai recenzeze câte un medicament: face nişte cronici foarte bune!).

Cam acesta e contextul în care citesc În mişcare, de Oliver Sacks. E reverenţa lui finală. La sfârşitul verii trecute, peste Sacks a căzut cortina. Avea optezi şi doi de ani. În carte, scrie, la un moment dat, despre cum nu a crezut că va ajunge la treizeci şi cinci. Nu ştiu în ce măsură lucrul acesta a fost valabil şi cât a trăit, dar cert e că după moarte Sacks a intrat într-o turbină publică generatoare de etichete identitare. Cine şi ce a fost Oliver Sacks? Neurolog, cercetător, autor, profesor, publicist etc., etc., etc. Cartea, scrisă chiar în prima parte a lui 2015, e un fel de confesiune adresată sieşi, în care acestor definiţii li se adaugă un alt Oliver Sacks. Unul care devine, la sfârşit de săptămână, una cu trupul de metal al motocicletei. Care îşi renegociază constant identitatea, epistolar şi nu numai, cu părinţii. Un Oliver Sacks pasionat de tot ce înseamnă demers creativ, de la muzică la poezie. Oliver Sacks cel din carte e amator de botanică, de călătorie, de culturism şi de amfetamine. Are spaime şi deziluzii. Îi mor găinile în primul proiect de cercetare de la Oxford. Descoperă cât e de greu să aparţii unei minorităţi sexuale. Are migrene şi depresii, halucinaţii şi pusee creative fantastice, din care se conturează legenda lui în continuă rescriere. Sacks scrie despre jachete de piele şi motociclete BSA Gold Star sau Norton Dominator, despre Londra şi despre Amsterdam, despre sindromul post-encefalitic şi despre Simfonia Fantastică a lui Berlioz, despre camionagii şi despre pasiunea lui pentru Darwin, despre Haifa şi despre New York, despre migrenele fără dureri de cap şi despre o mostră de mielină, pierdută fatal după zece luni de râme sacrificate pe altarul ştiinţei. Nu scrie niciodată despre cazuri, însă. Oliver Sacks scrie despre oameni.

Mărturisesc că, deşi probabil că ar trebui să vibrez mai mult la nevoia lui acută de a şti cum funcţionează creierul, ce alimentează motorul suav al lumii, cum inventăm, cum ne folosim de limbaj, de melodie, de imagine ca să ne traducem la infinit în expresie sensibilă, Oliver Sacks mă emoţionează cel mai mult când scrie despre pacienţii lui. Pentru el, ei sunt oameni cu familii, cu nume, cu profesii, cu poveste, cu numere de telefon. Oameni care îl preocupă. Muribunzi pe care îi fură literalmente din spital, ca să le arate apusul. Sinucigaşi pe care-i trage înapoi de pe balcon. Fiinţe fragilizate de boală, de multe ori, dar niciodată reduse la ea. Sindromul, dereglarea, anomalia nu sunt niciodată metonimice pentru identitatea individului.

Nu sunt în măsură să discut despre genialitatea lui Oliver Sacks. Nici măcar despre multiplele fibre profesionale din care s-a alcătuit eul lui public, în completarea celor de meloman, călător, amator de poezie, pasionat de nevertebrate. Umanitatea lui Sacks, însă, e emoţionantă. Pentru mine, cititorul lăsat să i se uite peste umăr, voyeur într-o viaţă intensă de la un cap la altul, ea umple toată pagina.

În mişcare nu e poemul mai mult sau mai puţin epic al unui cavaler contemporan călare pe un motor de 600 centimetri cubi şi nici povestea unei deveniri profesionale care începe în Anglia şi se desăvârşeşte în America. Nu. În mişcare e despre toate schimbările care duc la entuziasm, despre bucuria de a înota într-un lac, despre vindecare, convenţională sau neconvenţională, despre cercetare, convenţională sau neconvenţională, despre singurătate creativă şi un curry care explodează în bucătăria lui new-yorkeză, acoperindu-l de şofran. Despre pasiunile lui Sacks, de la Tourette la daltonism şi de la Darwin la scris, ca formă de supravieţuire, de autocunoaştere, de mişcare în şi prin lume, prin sine, prin viaţă.
"De-a lungul vieţii", scrie Oliver Sacks, la finalul cărţii, "am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani."

Îmi dau seama, pe măsura ce durerile mele de oase mă trec emfatic de la o vârstă la alta şi de la mişcare la staticul acela ursuz, propriu oamenilor cu încheieturi înţepenite, că pentru mine cartea asta e promisiunea unui mâine mai mobil. E proiecţia necesară. E fărâma de omenesc fabulos, adictiv, care te scoate din ale tale. E curajul de a formula o întrebare. O altă întrebare. De a căuta soluţii dincolo de bibliografii. De a lipi o culoare de ochi, un zâmbet, o poză de familie pe descrierea unui sindrom reprezentat de milioane de indivizi anonimi, cu dureri şi fără chipuri. Într-un fel... e ca o motocicletă care mă duce de la durerile de nervi (nu ale mele, de data aceasta, ale lui Sacks) direct în poezia lui Thomas Gunn. The Road. The Allegory of the Wolf-Boy. Şi preferata lui Sacks: The Unsettled Motorcyclist's Vision of His Death. De pe motocicleta asta pot să-mi desenez în linişte, cu degetul direct pe cer, linia orizontului.

Nu se termină nicăieri.