Poftă de poveste

O citesc pe Care Santos. Poftă de ciocolată. O carte traversată, proustian, de o ciocolatieră de porţelan alb, cu cioc şi poveşti comprimabile în trei ceşti de ciocolată, care leagă epoci şi le adaugă ardei iute, ghimbir, levănţică, zahăr, cacao, scorţişoară, piper, cuişoare şi annato. E o lectură calorică, dar nu e una a gustului. Sau, cel puţin, nu exclusiv.

Proza lui Care Santos sună a Rigoletto şi a Norma, a Don Giovanni şi a Trubadurul. E împărţită în acte, pe durata căror se consumă vieţi, adultere, iluzii, muzică. Şi ciocolată, evident. Se rup bariere sociale, se reconfigurează istoria. Din contemporaneitatea Sarei Rovira cititorul călătoreşte în lumea cu mâneci dantelate a lui Madame Adélaïde de France, cea al cărei nume regal e înscris pe ciocolatieră, semn că prezentul cu intarsii de Aida, torrons, catànies şi ciocolată 99% s-ar trage visceral din secolul lui Beaumarchais. Ciocolata e spaţiul creativităţii absolute pentru Oriol Pairot, cel bolnav de grand cru, e o moştenire de familie pentru Sara Rovira, pasionată de pralin, mones, sares şi coca de Sant Joan, e gustul aristocraţiei pentru Aurora, camerista care şterpeleşte ciocolatiera stăpânei, e plăcerea cu panaş a lui Madame Adélaïde.

Mai mult decât orice, însă, ciocolata e gustul Barcelonei. Ea e liantul între Santa Maria del Mar, Liceu, Santa Eulalia şi harta ciocolateriilor contemporane şi istorice. E legătura oraşului cu lumea care a adăugat reţetelor tradiţionale chili jalapeño, levănţică, papaya, Bailey's, care a înlocuit moara cu piatră cu maşini performante, din măruntaiele cărora ies caramele, bomboane cu umpluturi rafinate, cornete de cacao, minunăţii de gianduja, în care se simt Cuba şi Mexicul, şi Noua Zeelandă. Şi Parisul...

E un clişeu prea mare să spui că o asemenea carte se gustă, se savurează, se desface în straturi de identitate făcută din unt şi specii de cacao. Şi, totuşi, aşa e, la un anumit nivel. Dulce, e adevărat, dar volatil. Densitatea poveştilor vine din istoria socială camuflată de intrigi amoroase, de căutări de sine în care, nu o dată, personajele se pierd atunci când naraţiunea atinge temperaturi periculoase. Vine din prezenţa subtil-pregnantă (dozajul variază în funcţie de poveste) a Barcelonei străbătute şi experimentate în detaliu, din istoriile intersectate ale ciocolatierilor care, de la Sampons la Coll, individualizează oraşul pe harta trufelor, a tabletelor cu lapte şi a combinaţiilor excentrice, în care gustul amar e temperat de vanilie, cardamon şi pralin.

Mă plimb, în cartea lui Care Santos, pe strada Numància, pe Passeig de Gràcia, trec pe lângă ciocolateria Sampons, iau loc în loja familiei Turull de la Gran Teatre del Liceu, văd un spectacol de operă care mă transportă în altă lume, poate Boema, ca să pot călători înapoi în secolul meu, cu familia Rovira, care se întoarce seara, pe Rambla, de la operă, cu moartea lui Mimi amestecată în aromele oraşului. Mă gândesc, din când în când, că, dacă aş căuta în buzunarul hainei, aş găsi o tabletă cu textură crocantă, poate cu speculoos, poate cu piper cayenne dar, în mod sigur, cu poveste rafinat construită. Abia aştept să o dezambalez.