Răni deschise 5

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Ieri, azi, mâine
Aveam vreo şase ani şi învăţasem sensul unor cuvinte pe care le auzeam mereu, mult înainte de a le înţelege: ieri, azi, mâine. Mă impresiona faptul ca ele declanşau un joc foarte amuzant: aceeaşi zi poate fi ieri, azi sau mâine, după momentul în care te afli. Scriu aceste rânduri azi 11 februarie 2012, dar, în urmă cu 24 de ore, aceeaşi zi era numită mâine, după cum, peste alte 24 de ore, o vom numi ieri. Pe măsură ce învăţam să citesc ceasul şi calendarul, acest joc a devenit şi mai nostim. Învăţasem şi cuvintele alaltăieri, adică ziua dinainte de ieri şi poimâine, adică ziua care urmează după mâine. De aici a început ameţeala. Până unde putem continua, în cele două direcţii? Mereu o altă zi joacă rolul lui azi, al lui ieri, al lui mâine. Din această mirare s-au născut versurile eminesciene: "Cu mâine zilele-ţi adaogi/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ De-a pururi, ziua cea de azi."

Părinţi, bunici, străbunici
Acelaşi joc îl puteţi urmări în familia voastră. Fiecare dintre voi are doi părinţi, fiecare dintre părinţi a avut la rândul său doi părinţi, pe care îi numiţi bunici, fiecare dintre bunici a avut, la rândul său, doi părinţi, pe care îi numim străbunici, care, la rândul lor... Până unde putem continua? Unde ne putem opri? Observaţi şi aici o situaţie care seamănă cu aceea din jocul cu ieri, azi şi mâine. Cei pe care voi îi numiţi părinţi au fost şi ei odată copii, ai căror părinţi erau cei pe care voi îi numiţi bunici şi ai căror bunici erau cei pe care voi îi consideraţi străbunici. Aceeaşi persoană poate fi copil, părinte, bunic(ă) etc., după relaţia socială în care se află, după cum aceeaşi zi poate fi ieri, azi, sau mâine, în funcţie de momentul în care este considerată.

Aceeaşi zi este, pe rând, mâine, azi, ieri
Să privim cu atenţie situaţiile prezentate mai sus. Pe de o parte, o aceeaşi zi poate fi ieri, azi, mâine sau orice altceva, dacă alegem convenabil data calendaristică adecvată a persoanei la care o raportăm, dar, pe de altă parte, acelaşi rol de azi îl poate virtual îndeplini orice zi din calendar, pentru o persoană care a trăit sau va trăi în ziua respectivă. Dar chiar în raport cu o dată fixă, să spunem, 11 februarie 2012, ora 18:00, la care mă aflu acum, cuvântul azi, valabil pentru mine, nu este valabil pentru orice altă persoană de pe Terra, de exemplu, nu este valabil pentru o persoană din Noua Zeelandă, deoarece acolo oamenii se află în acest moment în ziua de 12 februarie 2012. Pământul are o mişcare de revoluţie în jurul Soarelui, faţă de care trecem prin cele patru anotimpuri, şi o mişcare de rotaţie în jurul propriei sale axe, faţă de care la meridiane diferite corespund ore diferite. Astfel, între cei din California (SUA) şi cei din Australia, regimul lui ieri, azi şi mâine e foarte diferit. Puteţi stabili care-i diferenţa de fus orar între ele?

Alta este situaţia cu gradele de rudenie
Alta este situaţia gradelor de rudenie. Atributul de fiu, nepot, părinte, bunic, străbunic etc., odată dobândit, nu mai poate fi influenţat nici de locul geografic în care ne aflăm, nici de data calendaristică la care ne situăm; dar se schimbă în raport cu persoana la care ne raportăm. Eşti părinte al lui X, bunic al lui Y, fiu al lui Z etc.

Şi totuşi, un numitor comun există
Observăm un numitor comun al celor două situaţii considerate, o anumită simetrie între trecut şi viitor. Puteţi s-o descrieţi? Ce e comun între ieri-azi-mâine şi bunic-tată-fiu? Dar prin ce se deosebesc? În parte, am răspuns mai sus, dar vă propun vouă, cititorilor, să continuaţi această comparaţie. De exemplu, între ascendenţi şi descendenţi se poate observa o asimetrie: în timp ce ascendenţii urmează o regularitate matematică, 2 părinţi, 4 bunici, 8 străbunici etc., descendenţii se sustrag de la această regularitate.

În toate astea se află matematica
Ne putem întreba, în continuare, până la câte generaţii în urmă are sens să ne căutăm strămoşii şi până la câte repetări ale lui ieri şi mâine are rost să ne referim. Ajungem astfel la probleme grele, ca vârsta Universului, vârsta planetei noastre, originea omului precum şi unele probleme la interfaţa preistoriei cu istoria. Iată momentul în care intră în scenă astronomia, istoria şi biologia, iar o vizită la anumite site-uri pe Internet ar fi şi ea indicată. Învăţăm să ne punem întrebări, chiar dacă la unele dintre ele nu putem încă răspunde sau, pentru a înţelege răspunsul, e nevoie să mai învăţam multe lucruri pe care încă nu le ştim. Vom descoperi astfel că există întrebări la care răspunsul are (deocamdată?) forma unei ipoteze (care comportă un anumit grad de plauzibilitate) sau că el lasă loc la diverse opinii, puncte de vedere.
Din această poveste desprindem o constatare importantă: matematica, în forma ei naturală, nu apare în stare pură, ci amestecată cu fapte din afara matematicii. Natura, viaţa, lumea nu sunt împărţite pe discipline, aşa cum este programa şcolară. Trebuie să ne învăţăm să recunoaştem problemele unei discipline în combinaţiile ei naturale cu alte discipline. Cu operatori repetabili ca ieri şi mâine copilul care eram se introducea în ceea ce, peste ani, avea să-i apară drept primii paşi în lumea infinitului matematicii.


De cultură ne arde acum?
Într-un moment în care o bună parte a României se află sub teroarea zăpezii, sunt invitat să transmit un mesaj Revistei Tomisul cultural. De cultură ne arde acum? Da, aş zice, tocmai acum este necesară o reflecţie proaspătă asupra relaţiei noastre cu natura, deoarece această relaţie ar trebui să fie una culturală. Omenirea a trăit multă vreme sub obsesia cuceririi naturii, acum trebuie sa învăţăm să transformăm, pe cât este posibil, acest adversar în aliat, să învăţăm să interacţionăm cu natura într-un mod inteligent, s-o înţelegem şi s-o îmblânzim. Dar aceasta nu se poate realiza decât prin cultură. În bună parte, suferinţa oamenilor vine din faptul că, în loc să-şi îndrepte inteligenţa şi căutarea spre înţelegerea mediului în care trăim, a universului din care facem parte şi cu care ar trebui să dezvoltăm o relaţie sinergetică, de circularitate, ne folosim energia în conflicte cu ceilalţi oameni, conflicte de multe ori artificiale, generate de o educaţie deficitară, de prejudecăţi, de superstiţii, de incapacitatea de a articula într-un mod armonios identitatea cu alteritatea şi de aici nu-i decât un pas până la neînţelegerea rostului nostru în lume.

Doi dobrogeni exemplari: Vasile Ene şi Lila Kari
Este bine ca, măcar din când în când, să reflectăm asupra acelor raţiuni profunde care motivează cultura, care o justifică şi o impun, dincolo de orice calamităţi care ne pot lovi. Se întâmplă însă că tocmai cei care sunt generatori autentici de cultură rămân de multe ori într-un anonimat din care revistele de cultură ar trebui să-i scoată, să-i valorifice, să-i aducă la cunoştinţa publicului. Este comod să-i frecventăm mereu pe aceiaşi pe care-i ştim, aşa cum fac multe televiziuni, ziare, reviste. Am trăit toată viaţa în medii educaţionale, universitare, în lumea şcolii, a cercetării şi pot mărturisi cât de mulţi oameni exemplari se află în aceste zone. Dar nu au fost stimulaţi să se manifeste în public, păstrează o timiditate care ar trebui destrămată. Iată, pentru că mă adresez unei reviste dobrogene, voi da două exemple din acest loc, selecţionate dintre foştii mei studenţi, pe care ar fi trebuit să-i cunoască întreaga ţară. Unul este Vasile Ene, dispărut la o vârstă tânără, a fost mulţi ani profesor la o şcoală din judeţul Constanţa, dar a devenit un matematician foarte apreciat, în numele căruia o revistă americană de specialitate a instituit o bursă specială. În ultimii ani ai vieţii a fost profesor la Universitatea Ovidius din Constanţa. Un al doilea exemplu este Lila Sântean, originară din Tulcea, devenită prin căsătorie Lila Kari, profesoară acum la University of Western Ontario, Canada. A devenit un nume foarte apreciat într-un domeniu fascinant, care aprinde imaginaţia, la întâlnirea biologiei cu informatica şi cu matematica: pot acizii nucleici funcţiona ca un calculator?

Cultura are acum repere planetare
Cunosc multe reviste de cultură, ştiu că, în virtutea unei vechi tradiţii, cultura românească este una predominant literară, dar această tradiţie trebuie schimbată. Păstrând tot respectul faţă de literatură, trebuie să stabilim un echilibru cu celelalte zone ale culturii. Vremurile s-au schimbat. Cultura şi-a stabilit repere planetare. Vechea problemă, a relaţiei dintre local şi universal, punct central în programul Junimii maioresciene, este azi mai vie ca oricând. Nu mai putem concepe cultura românească drept un produs elaborat în România şi apoi exportat. Provocarea în faţa căreia ne aflăm cere culturii, fie ea la nivel oricât de local, să se elaboreze în interacţiune cu întreaga planetă. Exagerez, dar numai puţin, pentru a spune că, încercând să comunicăm lumii tradiţiile noastre, va trebui să fim pregătiţi pentru testul rezistenţei lor, nu atât în faţa lumii cât în faţa propriilor noastre exigenţe crescute, în condiţiile globalizării pe toate direcţiile. Relaţia identitate-europenitate nu are voie să degenereze nici în pleonasm, nici în oximoron. Spiritul critic să nu adoarmă niciun moment.

Departe geografic, dar apropiaţi cultural
Să nu ne mire dacă unii români, departe geografic, trăiesc mai intens problemele culturii româneşti decât mulţi bucureşteni. Chiar în aceste zile am scris, pentru o revistă clujeană, un articol despre Virgil Nemoianu, care, trăind la Washington, scrie mereu pe probleme româneşti. În aceeaşi situaţie se află Sanda Golopenţia, la Brown University, Providence, SUA, Cristian Calude, în Noua Zeelandă, Basarab Nicolescu, la Paris. Suntem în stare să ţinem seama de această nouă realitate? România culturală nu are limite geografice. Mai semnalez şi dezideratul unui echilibru între atenţia acordată culturii umaniste şi aceea acordată culturii ştiinţifice.

Revistei Tomisul cultural, îi îndrept un gând cordial.


Muzica în compania aritmeticii şi astronomiei
Mike Godoroja: Domnule acad. Solomon Marcus este o mare bucurie şi nu ne ajung cuvintele pentru a vă exprima mulţumirea de a fi acceptat invitaţia la emisiunea noastră. Este o onoare pentru noi să îl avem ca invitat şi pe cel care ţine în mână destinul Universităţii de Muzică din Bucureşti, dl. Dan Dediu.
S.M.: Vă mulţumesc! Bucuria este reciprocă. În urma invitaţiei la această emisiune mi-am adus aminte de un lucru pe care lumea l-a uitat, că în vechime aveam cele şapte arte liberale, mai întâi era acel trivium - gramatică, retorică şi logică - la care s-a adăugat quadrivium şi-au format în total patru: aritmetică, muzică, geometrie şi astronomie. Toate acestea mergeau împreună şi un absolvent, un om liber nu se putea considera cultivat dacă nu era pregătit în toate aceste direcţii. Pe de o parte muzica are legături esenţiale cu matematica, iar pe de altă parte cu cosmosul, cu mişcarea corpurilor cereşti.
M.G.: Muzica, prin esenţa ei, lucrează cu emoţia. Oricâte şcoli, oricât de multă ştiinţă ai avea de a descifra cele mai filigranate lucrături armonice, dacă emoţie nu e, nimic nu e.
S.M.: Cei mai importanţi filosofi au fost preocupaţi să accentueze că proporţiile fundamentale în lumea sonoră se regăsesc în domeniul vizual, în ritmurile biologice ale organismului uman, în mişcările planetelor la proporţiile cosmosului. Am fost mereu invitaţi ca dincolo de laboratorul intern al fiecărei discipline să dăm atenţie metabolismului pe care fiecare disciplină îl are cu celelalte.
M.G.: Îmi aduc aminte de unul dintre cele mai grele cursuri, prima mea facultate a fost Politehnica, cursul de Matematici superioare, unde am susţinut unul dintre cele mai dure examene din viaţa mea. Profesorul meu de atunci mi-a spus: "atenţie, nu mă interesează rezultatul final, cât demonstraţia, ea este o artă".

Muzica nu e numai emoţie, matematica nu se reduce la calcule
S.M.: Da, vreau să corelez această întrebare cu întrebarea anterioară la care nu răspunsesem complet, unde m-aţi întrebat despre emoţie în matematică. Moisil spunea că o teoremă este un sentiment; în matematică se întâmplă ca şi în muzică. Blaise Pascal spunea că ,,noi nu căutăm decât ceea ce am găsit deja". Pare curios, dar aşa este, pentru că noi, mai întâi, avem anumite bănuieli şi până le cristalizăm în forme concludente este un întreg proces care uneori durează foarte mult. Şi drumul de la bănuială-găsire până la confirmare-cristalizare în creaţie, poate fi foarte lung. Cred că acest lucru se întâmplă şi în matematică şi în muzică. Mozart a făcut mărturisiri despre psihologia creaţiei sale muzicale, iar mărturisirile sale seamănă foarte mult cu cele pe care le-au făcut mari matematicieni despre procesul lor de creaţie, de invenţie şi descoperire în ştiinţă.
M.G.: Mă tot gândesc dacă nu ar fi bine să se introducă măcar facultativ la Universitatea de Muzică un curs de matematică. Aţi spus că matematica nu e numai şi nu e în primul rând un calcul. Aţi spus că muzica nu este numai emoţie şi aţi vorbit de legătura noastră că biologicul, cu cosmosul, cu toate aceste elemente. Să ne spuneţi de fapt că suntem astfel nemuritori.
S.M.: Muzica este nemuritoare în măsura în care viaţa este nemuritoare. Există o carte celebră apărută în 1979 a lui Douglas Hofstadter care a primit mari premii internaţionale Gödel, Escher, Bach care identifică un numitor comun esenţial al logicii, artelor vizuale şi muzicii. Dar acest numitor comun nu e de tipul unei proporţii numerice, cum căutau Pitagora şi Kepler, este de natură calitativă formală. Dezvoltă un anumit tip de recursivitate care e comun, universal în natura vie şi în natura inertă.

Muzica domeniu al preciziei
M.G.: Aici intervine marele talent al dlui. prof. Dan Dediu de a fi un demn urmaş al celui care a făcut vogă la televiziune, Leonard Bernstein, pentru că am văzut o serie de emisiuni vorbind despre muzică, promovând muzica şi am devenit un fan. Tot ceea ce a spus dl. profesor Marcus mă invită clar mâine la Bibilioteca Centrală Universitară. Dl. Dan Dediu reuşeşte să treacă"rampa" ecranului povestind despre muzică.
D.D.: Bernstein este de neatins.
Florian Lungu (către Dan Dediu): Cum priviţi această idee de creativitate pregătită prin studiul jazzului?
D.D.: Aş vedea-o ca pe un paradox, dar numai aparent e un paradox, pentru că de fapt cum înveţi să compui? Mulţi sunt de părere că e pură invenţie compoziţia muzicală. Dacă pornim de la aceste premise, putem să extrapolăm, să ajungem la întrebarea cum înveţi să pictezi? Pe de altă parte există o componentă tehnologică a fiecărei vocaţii. Ceea ce facem este să dăm relief preciziei. Muzica şi în general arta sunt un domeniu, şi aici ne legăm de matematică, al preciziei. Dar al preciziei inefabile. Un singur sunet dacă ar fi fost altfel făcut, întreg eşafodajul s-ar fi dărâmat.
S.M.: "Poezia produce stări imprecise, dar mijloacele cu care este ea făcută sunt precise" observa un poet. Cu muzica e la fel.


Ambiguitatea zâmbetului
Printre amintirile mele de şcolar, se află şi unele conflicte mărunte cu profesorii mei. De exemplu, profesoara de franceză m-a suspectat la un moment dat că aş avea o atitudine ironică faţă de ea. Mă văzuse zâmbind în timp ce ea scria ceva la tablă şi insista să explic ce anume îmi provocase zâmbetul. Numai că eu nici nu conştientizasem această atitudine. Se întâmplă probabil să zâmbim fără a ne da seama. Mi se pare firesc acest lucru. Dacă ne obişnuim să privim oamenii cu gravitate, cu o privire încruntată, atunci ne va fi mai greu să comunicăm cu ei. Mi s-a părut întotdeauna că oamenii aşteaptă de la mine un zâmbet; am raţionat prin simetrie, observând că şi eu aştept de la ei acelaşi lucru.

La Festivalul Umorului (Mizil 2012)
Mi-am amintit de acest episod în contextul participării la anumite evenimente culturale recente. La sfârşit de ianuarie 2012, am fost invitat la Festivalul Romeo şi Julieta la Mizil, sub semnul Centenarului morţii lui Caragiale. Gluma, vorba de spirit, epigrama au fost acolo la ele acasă. Două săptămâni mai târziu, am fost invitat la Piatra Neamţ, unde avea loc Gala excelenţei în educaţie, în judeţul Neamţ. Tot sub semnul lui Caragiale, dar, desigur, fără a-l uita nicio clipă pe Ion Creangă, mucalitul de la Humuleşti, din judeţul Neamţ. Cum aş putea să uit vreodată bucuriile pe care mi le-au prilejuit aceşti doi scriitori, încă din perioada şcolarităţii mele? Bucurii de altă natură decât acelea pe care mi le dăruiau poeziile lui Eminescu sau ale lui Blaga, dar fiinţa mea avea o nevoie organică şi de unele, şi de celelalte.

Starea de încruntare nu ne prinde bine
Trăim într-o lume prea puţin dispusă la glumă, la bună dispoziţie, o stare de încordare ne stăpâneşte, vecină cu stresul. Gluma, râsul, chiar zâmbetul sunt privite de multe ori ca semne ale neseriozităţii, iar gravitatea este confundată cu seriozitatea. Uităm că o viaţă sănătoasă nu este posibilă fără o stare de bună dispoziţie, de relaxare, de deschidere la glumă. Dacă până la urmă am supravieţuit dictaturii, acest fapt se explică şi prin potenţialul de umor, de ironie, de autoironie pe care l-am valorificat. Îmi place uneori să mă joc, în limite care mi se par acceptabile, dar constat că mă înşel, interlocutorii mei nu ştiu de glumă. De exemplu, în exerciţiul periodic de plată a facturilor (de gaze, de electricitate, de cablu, de telefon), arunc întrebarea: "Am mai multe facturi de plătit, faceţi vreo reducere?" Numai rareori reacţia este cea normală: un zâmbet. Mi se precizează că, chiar dacă aş avea o sută de facturi, nu pot beneficia de vreo reducere sau mi se explică faptul că banca nu are niciun beneficiu din primirea acestor facturi şi (pe un ton moralizator) "dvs. mai vreţi şi reducere".

Învăţarea are nevoie şi de umor
Să facem un pas mai departe. Ce loc are umorul în învăţare, în relaţia dintre părinţi si copii, dintre educator şi elev? Uneori se înţelege greşit această întrebare. Uitaţi-vă în revistele şcolare şi veţi găsi frecvent pagini de bancuri şi anecdote fără nicio legătură cu viaţa elevilor; glume cu soacre, aluzii sexuale, extrase din diverse surse, din almanahuri prăfuite, dar care nici măcar nu sunt menţionate. În loc să descopere umorul ascuns în propria lor viaţă, mulţi copii preferă atitudinea comodă a adoptării unui umor care nu este al lor. Primim astfel un semnal clar al unei greşeli educaţionale. Nu cumva ignorăm sau subestimăm umorul ca ingredient necesar în educaţie, în învăţare, sub diverse forme (glumă, ironie, autoironie etc.), ca atitudine prin care ne manifestăm distanţa critică necesară faţă de ceva nepotrivit, la alţii sau în propriul nostru comportament? Incapacitatea de a reacţiona prin zâmbet sau prin râs, atunci când este cazul, constituie o infirmitate şi reclamă o terapie corespunzătoare. De exemplu, când am văzut, la un recent bacalaureat, că o întrebare de genul "Ce numere întregi se află cuprinse între rădăcinile pătrate ale lui 2 şi 3?" capătă o formă codificată în simbolurile teoriei mulţimilor, nu mi-am putut reprima zâmbetul. Nu are niciun rost, dimpotrivă, este dăunător să recurgem la simbolismul matematic atunci când lucrurile pot fi spuse simplu în limbajul natural. Ne aflăm în prezenţa unei manifestări clare de snobism şi, chiar prin aceasta, generatoare de umor involuntar.

Chicoş Rostogan nu a dispărut
În măsura în care încercăm să gândim cu capul nostru, să manifestăm discernământ critic în tot ceea ce facem, este firesc să comitem greşeli, să descoperim că uneori suntem proşti. Ceea ce ni se întâmplă nouă, li se întâmplă şi altora şi este important să avem disponibilitatea de a observa toate acestea, de a ne amuza pe seama imensului rezervor de umor involuntar pe care îl produce viaţa, a altora sau a noastră. Credeţi, de exemplu, că "pedagogul de şcoală nouă", Chicoş Rostogan al lui Caragiale, nu mai este actual? Poate nu într-o formă la fel de accentuată îl regăsim în zilele noastre; priviţi cu atenţie lumea şcolii.
Carenţa umorului este o parte a unei carenţe mai generale. Spiritul ludic, practica libertăţii nu-şi găsesc încă locul cuvenit, nici în modul în care mulţi părinţi îşi cresc copiii, nici în scenariul după care decurge interacţia celui de la catedră cu cei din bănci. Nu se înţelege că învăţarea care nu valorifică jocul nu e autentică, nu e eficientă. Jocul nu poate fi lăsat exclusiv pe seama divertismentului, a distracţiei, aşa cum se întâmplă acum. În această ordine de idei, umorul, gluma, vorba de spirit sunt necesare ca sarea în bucate. În absenţa glumei, nu suntem cu adevărat serioşi.


În preajma zilei mele de naştere
Scriu aceste rânduri la 26 februarie 2012. Mă pregătesc să particip, între 6 şi 10 martie, la Conferinţa Internaţională VISUALIST 2012 (Istanbul), dedicată vizualului în era digitală. Pe de altă parte, în colaborare cu un coleg american, am elaborat o lucrare pentru o altă Conferinţă Internaţională (Cambridge, UK, iunie 2012), dedicată lui Alan M. Turing, autorul preliminariilor teoretice care au făcut posibil calculatorul electronic. Sunt puternic implicat şi în pregătirea cărţilor mele prevăzute să apară în acest an şi în anii imediat următori (în scurt timp va apărea un nou tiraj din Paradigme universale, recent mi-a apărut ediţia a doua a primului volum din Răni deschise, iar în acest an va apărea volumul al doilea). Onorez cu plăcere numeroasele invitaţii de participare la evenimente din lumea educaţiei, cercetării şi culturii.
În scrierile mele, în prezenţele mele publice, aduc în atenţie nu atât certitudini, cât întrebări, ipoteze, mirări pe care le consider esenţiale pentru ca trecerea prin şcoală şi prin universitate să nu se finalizeze numai prin acumulare de cunoştinţe, ci să formeze persoane care vehiculează idei şi care manifestă disponibilitate pentru latura problematică a lucrurilor. I-am numit pe oamenii de cultură, pe intelectuali.

Un vis ciudat
Mi-e greu să pretind ca oamenii să mă adune din toate direcţiile în care mă risipesc, de la matematică la semiotică şi de la lingvistică şi literatură la informatică şi filosofie. Aşa cum memoria personală îmi joacă feste, îmi dau seama că şi de la memoria colectivă mă pot aştepta la confuzii dintre cele mai nostime. Unele s-au şi produs. Mi se pare interesant să-mi urmăresc visele, puţinele pe care le mai pot recupera înainte de a se destrăma. Unul, recent, mă frământă cu deosebire şi îl repet aici. Mi s-a comunicat că voi călători într-un loc unde nu voi avea nevoie de bani, totul îmi va fi asigurat. Bine, am spus, dar cu ce îmi voi plăti călătoria de întoarcere? Răspunsul a fost: Nu vei mai avea la ce să te întorci. Ce-o fi însemnând acest la ce, care-i altceva decât unde?


Prin frustrări, spre matematică
Matematica este o adevărata cale a aleşilor. Ne începem, astfel, multe dintre gândurile noastre despre această ştiinţă, pentru că matematica reprezintă o perspectivă cu adevărat diferită asupra lumii. Militant pentru înţelegerea şi receptarea fără prejudecăţi a matematicii, Solomon Marcus nu contrazice această mentalitate, dar mai spune că această ştiinţă poate fi predată astfel încât să fie mai aproape de logică, dar şi de sufletul elevilor.
Discursul cunoscutului matematician ascunde însă o tristeţe: ceea ce spune este căutat şi împărtăşit mai degrabă de către publicaţiile de specialitate şi aproape deloc de instituţiile cu putere de decizie. Dorinţa lui de a comunica, de a transmite ceea ce a descoperit este însă mai puternică decât opacitatea societăţii, fiind o dovada a vocaţiei sale de profesor.
Studiile ştiinţifice ale lui Solomon Marcus sunt citate de importanţi cercetători ai lumii, dar imaginea sa nu ar fi completă dacă nu am aminti de eseurile care conturează pasiunea sa de-o viaţă pentru poezia matematicii. "Aşa cum dvs. aţi făcut matematică la şcoală, aţi bănuit vreodată că aceasta este strâns legata de metaforă? Aici se vede deosebirea dintre matematica şcolară şi cea adevărată. Din păcate, lucrurile astea nu le aflăm la şcoală, ci mai târziu sau niciodată", ne-a spus matematicianul, lăsându-ne, mai întâi, să ne gândim care este poziţia noastră faţă de această ştiinţă. De fapt, deşi poate oferi informaţii exacte, ce învăţăm la şcoală împiedică o cunoaştere profundă a acestui domeniu. Baza cunoaşterii noastre se formează într-un mod artificial, pentru că, încă din primii ani de şcoală, sunt învăţate anumite procedee, adeseori doar pe bază de memorare, fără să existe o adevărată înţelegere a domeniului propus spre a fi studiat.

Curiozitate, efort, înţelegere
"Satisfacţia vine din acest itinerar: curiozitate, efort, înţelegere. Din păcate, de foarte multe ori nu se întâmplă aşa, pentru că elevii se supun cerinţelor şcolii, de teamă că vor fi sancţionaţi, într-un fel sau altul. Problema este de a-i face să dorească să înţeleagă", ne-a spus Solomon Marcus. L-a citat apoi pe Steve Jobs, fondatorul Apple, arătându-şi dorinţa ca discursul marelui mentor al lumii computerelor să fie cât mai popularizat. A spus ceva extraordinar: "Fiţi flămânzi, fiţi nebunatici. Nu lăsaţi ca alţii să vă trăiască viaţa". Mie mi se pare că aceste lucruri ar trebui să se regăsească pe pereţii tuturor şcolilor. Foamea înseamnă foame de cultură. Fiţi nebunatici: daţi frâu liber imaginaţiei voastre. Aşa a inventat el iPad-ul şi iPhone-ul. Munca doar pe bază de procedee de rutină înseamnă că alţii îmi trăiesc viaţa; de aceea, este necesară încrederea în puterea imaginaţiei proprii. Aveţi aici esenţialul reuşitei personale în viaţă şi al reuşitei sociale. Din păcate, cei mai mulţi oameni nu se înscriu în aceste tipare. Preferă, din comoditate, să repete ce au ştiut dinainte decât să înveţe ceva nou. Trăiesc pe baza unor acte de repetiţie, ceea ce înseamnă o viaţă searbădă", a argumentat matematicianul, adăugând că nivelul de educaţie este strâns legat de cel al preocupărilor noastre.

Redescoperirea bucuriei de a învăţa
În cartea sa de 1.300 de pagini, Răni deschise, lansată anul acesta, academicianul a adunat multe dintre articolele pe care le-a scris sau la care a colaborat, de-a lungul anilor. "În Răni deschise sunt peste 100 de texte, în care, pornind de la contactul meu personal cu lumea şcolii, evidenţiez anumite idei pe care le-am constatat la tineri, observând cum s-au manifestat şi ce sugerează acestea. Poate, de multe ori, nu am reuşit să spun cum trebuie făcut, dar ceea ce cred că am reuşit este să pun degetul pe cât mai multe răni deschise. Acolo discut despre problemele nerezolvate, dar, pe de altă parte, dau şi multe exemple de persoane care au îndrăznit şi au dorinţa de a fi ele însele", a argumentat Solomon Marcus. Provocarea pe care academicianul o lansează tuturor celor care îşi pun întrebări despre capacitatea lor de a învăţa sau de a ieşi din rutină este să încerce să înţeleagă chestiuni cât mai complexe. "Pentru mine este o mare satisfacţie să aflu despre anumite teoreme matematice sau să citesc o poezie extraordinară, ceva ce nu se înţelege uşor de la prima lectură.

Curiozitatea mă împinge să fac un efort, care primeşte imediat o recompensă: plăcerea
Urmează explicaţia firească a necesităţii de a transmite din ceea ce a învăţat de-a lungul anilor. "Unul dintre marile privilegii ale fiinţei umane este de a se bucura de libertate. Am fost mereu invitat în şcoli, universităţi sau alte instituţii culturale să prezint conferinţe, să dau interviuri, să public articole. Tribuna învăţământului îmi cere mereu articole. Dar n-am observat că această prestaţie are vreo influenţă asupra actelor decizionale. Le accept pentru că am nevoie organică de un public. Am nevoie de oameni pe care să îi contaminez", a argumentat Marcus. Potrivit acestuia, a fi profesor se identifică aproape complet cu meseria de actor. De fapt, între a fi cărturar şi a ieşi în scenă este o continuă alternanţă. "Studiul, lectura, reflecţia, cercetarea te împing în singurătate, dar, după ce s-a făcut plinul, ai nevoie să ieşi în lume şi să spui şi altora", a conchis academicianul.

Globalizarea comunicării, un vis împlinit
Discutând cu Solomon Marcus, am avut revelaţia dorinţei permanente de a cunoaşte. Mărturisirea uimeşte prin simplitate. "În fiecare etapă a vieţii, am avut o preocupare. La un moment dat, m-a preocupat infinitul matematic", ne-a spus academicianul.
Am încercat să aflăm ce i-a stârnit curiozitatea faţă de domeniul vast al matematicii şi cum a început formarea sa ca intelectual. Părinţii fiind deja la o vârstă înaintată, nevoia de modele, atât de specifică vârstei, a fost îndreptată către fraţii mai mari. "În perioada adolescenţei, cred că şcoala nu mi-a furnizat oameni care să fi avut asupra mea o influenţă hotărâtoare, dar am avut un frate care aducea în casă cărţi filosofice. Am avut şi vreo doi prieteni cu care discutam probleme de cultură, dar marii mei maeştri au venit abia după război. Anterior, am avut autori care m-au impresionat, nu oameni cu care să fi avut contact", a explicat matematicianul. Era dornic să comunice cu persoane din diverse colţuri ale lumii, ceea ce nu a ajuns să se concretizeze foarte uşor decât în epoca Internetului. "M-am refugiat foarte mult în lectură. Eram nemulţumit că, prin capacitatea mea de a comunica, nu puteam aspira să ajung decât la oameni care îmi erau foarte apropiaţi în timp şi spaţiu. Globalizarea comunicării a făcut ca, prin Internet, să pot să am contacte cu polul opus al planetei. Chiar am, zilnic. Scriu cuiva din Noua Zeelandă şi, uneori, mi se răspunde după două-trei ore", ne-a mai spus Marcus. Este preocupat de problemele limbajului. Deşi învăţase engleza şi putea să citească în orice limbă romanică şi în rusă, singura limbă în care se putea exprima cu toate nuanţele necesare era limba română.

Regalitatea - un reper
Nu a putut onora invitaţia de a asista la discursul regelui în parlament, dar ne-a mărturisit ataşamentul faţă de instituţia regalităţii. "Mi-a venit chiar aici o invitaţie personală de a asista la prezenţa regelui în parlament, dar nu eram în Bucureşti. În aceeaşi zi eram invitatul Universităţii «Alexandru Ioan Cuza», din Iaşi, de a ţine o conferinţă, chiar la ora 10, când vorbea regele Mihai. Vreau să spun că legătura mea de suflet cu Regele a început mai demult, la 23 august 1944, când l-am auzit, la radio, citind proclamaţia către ţară: România rupe alianţa cu nazismul şi opreşte războiul din Est. După un acord cvasigeneral, el a scurtat războiul cu câteva luni. A evitat nu ştiu câte alte noi victime în armata română şi, lucru esenţial, a creat circumstanţele favorabile pentru recuperarea Ardealului de Nord. Pe urmă, l-am urmărit la deschiderea Universităţii, după 23 august 1944", a susţinut cunoscutul matematician. În 10 mai 2011, a fost invitat la Palatul Elisabeta şi regele i-a înmânat personal decoraţia Nihil Sine Deo. Tot Casa Regală l-a invitat să colaboreze la volumul Lumea Regelui, dedicat celor 90 de ani ai regelui Mihai. "Am trăit o mare satisfacţie prin aceste momente, pentru că, efectiv, am fost foarte impresionat de personalitatea morală şi intelectuală a Regelui. Cine nu înţelege lucrul acesta să citească două volume: dialogul Regelui Mihai cu scriitorul Mircea Ciobanu. Argumentarea mea nu se referă deloc la compararea monarhiei cu republica. Nu discut asta. Este o chestie mult mai complicată. Probabil că republica este superioară. Dar faptul este că am avut preşedinţi aleşi democratic, care au devenit cei mai odioşi dictatori, cum a fost Hitler, şi am avut regi cum ar fi Ferdinand, Carol I, Mihai, care, deşi au venit prin succesiune, au devenit oameni de mare înţelepciune...", ne-a mărturisit Solomon Marcus.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.