Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Claritate misterioasă


Alex. Ştefănescu

15.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Matei Vişniec
Oraşul cu un singur locuitor
Editura Paralela 45, 2004




Citiţi un fragment din această carte.

*****

Claritate misterioasă


În România, cei mai mulţi poeţi încep prin a-l imita pe Vasile Alecsandri, devin apoi eminescieni şi ajung în cele din urmă, printr-un efort de emancipare, să scrie ca Lucian Blaga. Matei Vişniec a sărit aceste etape şi, de la primele lui manifestări, a fost un postmodern, situându-se decis în istoria literaturii după Leonid Dimov şi Nichita Stănescu. S-ar putea crede că, în copilărie, părinţii săi l-au învăţat să recite nu Căţeluş cu părul creţ, ci poeme onirice. Şi că în cartea de citire pe care a avut-o la dispoziţie la şcoala primară din Rădăuţi s-ar fi aflat nu Somnoroase păsărele..., ci 11 elegii.

Cert este că el şi-a făcut din limbajul poeziei contemporane un fel de limbă maternă, folosită cu siguranţă şi uşurinţă. Familiarizarea deplină cu un mod de exprimare duce întotdeauna la apariţia unei tendinţe de autoparodiere, ceea ce se întâmplă şi în cazul lui Matei Vişniec. Iniţiat în modernitate din anii de şcoală, el este în momentul publicării primelor poeme - în 1972, în revista Luceafărul, la vârsta de numai şaisprezece ani - un virtuoz al modernităţii blazat, conştient de efemeritatea oricărei reforme poetice, ceea ce înseamnă un postmodern.

Spre deosebire de poeţii generaţiei '80 din care, teoretic, face parte, Matei Vişniec nu practică poezia ca pe un joc literar studenţesc. El este în esenţă grav, chiar dacă ia o distanţă critică şi ironică faţă de propria lui gravitate.

Nicolae Manolescu este primul care a sesizat această caracteristică a sa, comparându-l însă nu cu colegii lui de generaţie, ci cu Marin Sorescu (într-o cronică literară publicată în România literară din 11 iulie 1980):
„Sunt cuprinse aici [în cartea de debut a lui Matei Vişniec, La noapte va ninge, 1980], poezii cu înfăţişare de fabule fără morală (sau cu o morală implicită) sau de scurte eseuri lirice despre tot felul de lucruri (al căror tâlc poetul îl sugerează). Chiar şi titlurile (Despre opţiune, Despre preacuviinţă etc.) indică, ironic, o legătură cu eseurile lui Bacon. Însă «filosofia» este aceea, pe jumătate adevărată, pe jumătate trucată, din cărţile mai vechi ale lui Marin Sorescu. Soresciene nu sunt atât motivele (ce par a fi, în primul rând, la Matei Vişniec, violenţa şi absurditatea existenţei), cât amestecul de seriozitate şi de farsă, aspectul de badinaj al versurilor, enormităţile strecurate abil în mijlocul locurilor comune, anumite «trouvailles»-uri sau poante poetice. Dar, trebuie să precizez, la Matei Vişniec e mult mai puternică înclinarea spre gravitate decât aceea spre joc. În mâinile lui, formula lui Sorescu devine, de multe ori, altceva, utilizată de un temperament diferit. Matei Vişniec e un poet rezervat şi trist, fundamental un melancolic.”

Poemele lui Matei Vişniec, din volumul de debut, deja menţionat, şi din celelalte două pe care poetul le-a mai publicat în România înainte de a se stabili la Paris - Oraşul cu un singur locuitor (1982) şi Înţeleptul la ora de ceai (1984) -, au un secret, indefinibil şi indescifrabil. Lectura lor seamănă cu o alunecare pe schiuri, fiind întrutotul lipsită de dificultate. Cititorul parcurge surâzător vers după vers şi înţelege perfect fiecare enunţ - numai că de la un moment dat, fără un motiv inteligibil, începe să simtă o adiere de stranietate. La sfârşit, totul i se pare deopotrivă clar şi neliniştitor, ca un roman de Kafka. Sau ca un tablou de Salvador Dali.

Iată, ca exemplu, poemul Corabia. Poetul povesteşte că se afla cândva pe o corabie, împreună cu alţi pasageri, şi că ambarcaţia se scufunda lent în adâncul mării. Oamenii de pe punte, resemnaţi, îşi strângeau mâinile unii altora, în semn de adio şi îşi aşteptau sfârşitul, dar vasul se scufunda atât de încet, încât după zece zile ei încă erau în viaţă şi se priveau consternaţi. Îşi spuneau că, probabil, o corabie nu se poate scufunda decât foarte încet, se pregăteau din nou pentru moarte, dar după un timp iar constatau că naufragiul nu s-a produs complet. Şi aşa mai departe. Este o poveste simplă - ca dovadă, se poate repovesti - şi totuşi misterioasă, plină de un fel de tristeţe cosmică (şi comică). Poate că secretul constă tocmai în simplitatea ei: decupată din fluxul vieţii şi aşezată în rama literaturii, orice întâmplare devine infinit interogativă. Sau poate că poemul are ecou în conştiinţa cititorului fiindcă a reuşit să înregistreze o anumită stare de spirit a omului obosit de la sfârşitul secolului XX. Sau - în fine - poate că efectul estetic atât de original se datorează comicului de situaţie care se dezvoltă în plină tragedie: oamenii de pe corabie îşi tot iau rămas bun, dar evenimentul aşteptat nu se produce, exact ca într-un cunoscut film cu Stan şi Bran în care ceremonialul despărţirii se repetă de mai multe ori, în zadar, din cauza unui automobil care, după câţiva metri de mers, se opreşte.

Multe poeme, concepute sub forma unor instantanee tragicomice, se impun, la fel, prin claritatea lor enigmatică şi printr-o graţie stilistică, specifică lui Matei Vişniec. Încă un exemplu:
„Maşina de curăţat oraşul/ m-a ajuns din urmă s-a oprit/ în spatele meu// înfricoşat mi-am scos pălăria/ mi-am şters palmele ude i-am spus/ eu nu sunt unul şi acelaşi lucru/ cu oraşul/ eu sunt cu totul altceva// dar ea mă privea curat şi lucid/ şi vibra din adâncul metalului inteligent“ (Maşina de curăţat oraşul).

S-ar putea glosa foarte mult pe marginea poemelor lui Matei Vişniec, evidenţiindu-se diverse semnificaţii filosofice: riscul pierderii identităţii într-o eră în care dictează legile statisticii, dificultatea comunicării interumane, nediminuată de existenţa unor mijloace sofisticate de comunicare, tendinţa individului de-a se dedubla, nevoia de sacralitate, degradarea, într-o lume cu spirit practic, a noţiunii de sărbătoare, îndepărtarea oamenilor de bucuriile simple, deţinerea de către artist a unei puteri imense şi, în acelaşi timp, iluzorii etc. Numai că nu aceste idei, arhicunoscute, în fond, din eseistica existenţialiştilor şi a succesorilor lor, conferă valoare poemelor. Trebuie luate în considerare textele în sine, explicite şi totuşi sibilinice, fulgurante, şi totuşi greu de uitat. Poetul îşi sperie şi totodată îşi captivează cititorii cu un fel de halucinaţii lingvistice.


După douăzeci de ani

În 1987, când a rămas în Franţa, Matei Vişniec s-a lăsat condus de deviza totul pentru teatru, totul pentru victorie. A fost o angajare totală - o angajare însă în stilul său, fără emfază, fără declaraţii zgomotoase, fără lamentaţii. Iar rezultatele n-au întârziat să apară. Dramaturgul român a devenit furnizorul de texte al multor teatre din Europa de Vest. Dosarul de presă al succeselor lui ca om de teatru cuprinde în prezent multe sute de pagini.

Iată însă că în toată această perioadă, când părea preocupat exclusiv de cariera de dramaturg, Matei Vişniec a scris şi poezie. Poezie pe care o regăsim într-un volum apărut în anul 2000 (ceea ce înseamnă la douăzeci de ani de la debutul editorial) la Editura Cartea Românească, Poeme ulterioare (1987-1999). Poemele din acest volum sunt impecabil scrise, dar se simte că ele nu mai reprezintă o mare miză pentru Matei Vişniec. Poetul nu-şi mai leagă toate speranţele de poezie, nu se mai uită la ea cu încrederea ultimă cu care se uită un naufragiat la sticla purtătoare de mesaj pe care o aruncă în largul mării. El compune poeme cu detaşarea cuiva care a făcut între timp ceva mai important. Această neimplicare conferă farmec versurilor. Ele se nasc fără să şiroiască de sânge. Se alcătuiesc în aer, uşor, iscate parcă de o baghetă magică. Întotdeauna Matei Vişniec a creat impresia că scrie fără efort, dar de data aceasta poemele sale par scrise de-a dreptul în joacă. Seamănă foarte mult cu textele pe care marii autori le scriu la bătrâneţe, din plăcere, când nu mai au ambiţia de a cuceri cu ele lumea. Deşi Matei Vişniec mai are mult până să fie bătrân.

Regăsim cu plăcere în Poeme ulterioare eleganţa stilistică binecunoscută a poeziei lui Matei Vişniec, o eleganţă firească, englezească. Născut la Rădăuţi şi stabilit la Paris, Matei Vişniec este un englez al literaturii noastre. În mod curios, în perioada, scurtă, când s-a aflat cu adevărat la Londra (ca angajat la BBC), el nu s-a simţit în elementul lui. A fugit de acolo, cu o nerăbdare care trăda o intempestivă inaderenţă. Ecourile reacţiei alergice de atunci au rămas până şi în versuri. Iată, ca exemplu, poemul La Londra, elogiu ironic, intenţionat pueril al modului de viaţă londonez:
„La Londra, domnilor, ce aer/ ce spleen, ce străzi şi ce confort/ ce lume bună, ce metrouri/ ce mirodenii din import!// portarii toţi ştiu să se poarte/ nu vezi o scamă pe peron/ nu vezi un câine fără zgardă/ nu vezi un domn fără baston“.

Această caracterizare se potriveşte însă perfect chiar poeziei lui Matei Vişniec. Am putea-o folosi ca pe o caracterizare critică ludică:
„În textele lui Vişniec, domnilor, ce aer/ ce spleen, ce străzi şi ce confort/ ce lume bună, ce metrouri/ ce mirodenii din import!// portarii toţi ştiu să se poarte/ nu vezi o scamă pe peron/ nu vezi un câine fără zgardă/ nu vezi un domn fără baston.”

Sugestia de eleganţă a poemelor este dată de tonul calm, de îndeplinirea conştiincioasă a ceremonialului exprimării, de claritatea mesajului (chiar şi a unuia terifiant). Dacă trebuie să repete anumite sintagme, poetul le repetă, fără să se precipite, aşa cum în societate un adevărat gentleman salută cu aceeaşi răbdare pe fiecare cunoscut în parte:
„În timp ce fierbe apa pentru ceai/ mă gândesc cum va fi când/ îmi voi bea ceaiul// mă voi aşeza la masa rotundă/ pentru servit ceaiul/ cu ustensilele de servit ceaiul în faţa mea,/ apa fierbinte pentru ceai/ în ibric de argint,/ cupa de porţelan pentru băut ceaiul, linguriţa de argint pentru ceai,/ zahărul în bulgări,/ farfurioara, inelul, tipsia ovală/ strecurătoarea cu un singur ochi/ şi ochiul însuşi aburit de aburul/ în care s-a transformat apa care/ a fiert pentru ceai...” (Mă voi aşeza la masa rotundă)

Matei Vişniec respectă riguros regulile jocului. Construieşte texte, care au, cel puţin aparent, un grad mare de obiectivitate, şi le lasă pe ele să-l cucerească pe cititor. Nu procedează, ca alţi poeţi, care vin ei înşişi în prim-plan şi cer să li se dea atenţie. Nu sare etape în desfăşurarea unui recital liric, din dorinţa de-a ajunge repede la fraza memorabilă dinainte concepută, şi nici nu lungeşte discursul la nesfârşit. Poemele sale durează exact cât trebuie.

Această eleganţă stilistică desăvârşită ne impresionează cu atât mai mult cu cât poetul o practică inclusiv în momentele în care descrie situaţii înfricoşătoare, desprinse parcă dintr-un coşmar. Într-un poem, Puiul, ne este înfăţişată, de pildă, scena răsfăţării unui pui de monstru de către mama lui:
„Trezit din somn, puiul de/ monstru pufăie, împroaşcă,/ stropeşte cu stropi mici de/ salivă - o desfătare// mama monstrului e moartă/ de plăcere, despădureşte un munte,/ striveşte două, trei locuinţe/ lacustre// caută nisip roşu/ pur pentru micul dejun// la plecarea familiei de/ monştri totul rămâne ars, pustiu/ stropii de salivă ai puiului de/ monstru au săpat în/ aer găuri negre prin care/ se scurge energia acestei lumi/.”

Inconştienţa cu care familia de monştri săvârşeşte răul ar trebuie să-l răvăşească pe poet şi să-l facă să se înece în propriile lui cuvinte. Dar nu, el rămâne un cronicar manierat şi rezonabil al întâmplării. Tocmai de aceea relatarea lui ne inspiră încredere, ni se pare verosimilă şi ne tulbură profund.

Puţini poeţi de azi reuşesc să restaureze, ca Matei Vişniec, autoritatea originară a cuvintelor. În general, cei care scriu versuri azi contribuie, dimpotrivă, la devalorizarea lor, folosindu-le superficial, imprecis şi tautologic, cu o frenezie iresponsabilă. Matei Vişniec, deşi nu este grandilocvent, deşi nu transformă fiecare cuvânt într-un dangăt de clopot, utilizează limba română cu atâta precizie şi siguranţă încât o face să răsune clar în conştiinţa noastră, îi redă prestigiul de principal mijloc de comunicare. Cine ia în serios, azi, cuvinte ca „vax“, „zău“ sau „poftim“? Ei bine, iată aceste cuvinte reabilitate cu o simplitate graţioasă, parcă fără efort, de Matei Vişniec, prin folosirea lor într-un extraordinar poem despre moarte, poem în care, de altfel, toate cuvintele devin importante, ca în Biblie:
„Nu vreau să spun decât atât răul binele/ frumosul urâtul ziua noaptea şi alte contrarii,/ vax, mie nu-mi mai sunt necesare căci am murit// dar mai rămâne alfabetul morse care bate bate/ în tâmpla gropii în ascunzişul acestui vierme care/ el, zău, ce vină are?// unde să mergi, în definitiv există drepturi/ care ar trebui respectate poftim nici măcar bolovanii/ colţuroşi nu se rostogolesc la întâmplare// încă un cuvânt despre copacul albastru ei bine/ el nu înfloreşte decât sub pământ pentru/ scurt timp rădăcinile îţi intră în sânge şi sorb/ două-trei cuvinte din creierul tău“ (Mai rămâne alfabetul morse).

Întoarcerea lui Matei Vişniec la poezie, la Penelopa lui, a reprezentat, fără îndoială, un happy-end, un moment care ar fi meritat sărbătorit, deşi, la scurtă vreme după întoarcere, scriitorul a şi început pregătirile pentru plecarea în alte aventuri.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer