O viziune postumă a unei poezii postume

Citiţi un fragment din această carte.


Poetă discretă şi cultivată, din generaţia lui Nichita Stănescu (Poezii, 1960, Paradis arhaic, 1969, Anotimpuri, 1977, Galeria cu antichităţi, 2013), prozatoare înscrisă creaţiei de frontieră (romanul epistolar "Viaţa ca reprezentare", Ed. Junimea, Iaşi, 2012 conţine "elemente biografice, prezentarea realităţii interioare, însemnările zilnice într-un spaţiu şi timp"), Maria Pavnotescu a fost, aproape jumătate de secol, o eminentă profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" din Bucureşti şi autoare a unora dintre cele mai valoroase manuale şcolare pentru liceenii din perioada postbelică. Critica şi istoria literară le-a practicat din raţiuni eminamente didactice, fapt evidenţiat şi de "istoria" acestui original volum: "O viziune a poeziei", apărut postum, prin grija fiicei sale Roxana Pavnotescu (trăitoare la New York, de profesie informatician, dar scriitoare "poliedrică" - poetă, romancieră, eseistă, cronicar dramatic şi cinematografic) în Colecţia "Efigii", a Ed. Junimea, Iaşi, 2015 (cu Note de lectură de Roxana Pavnotescu, Cuvânt înainte de prof. D. Micu, îndrumătorul ştiinţific în pregătirea doctoratului susţinut la facultatea de litere a Universităţii Bucureşti în 1975 cu teza: Direcţii în poezia contemporană şi În loc de prefaţă, semnat de Maria Pavnotescu).

Incursiunea Mariei Pavnotescu în universul liricii postbelice pe durata unui pătrar de veac (1950-1975) s-a născut, după cum mărturiseşte autoarea, "dintr-un sentiment de dezaprobare generat de atitudinea unor profesori din liceele noastre în raport cu fenomenul poetic actual. Descumpăniţi în faţa sensurilor schimbate în lumea cuvintelor în faţa metamorfozelor petrecute în viaţa metaforelor şi simbolurilor şi rezistenţei la ce este nou, predau capitolele destinate poeziei actuale cu rezerve şi cu multă prudenţă" (p. 19). Radiografia analitică riguroasă a evoluţiei poeziei româneşti postbelice de până în 1975, se constituie într-un document reprezentativ al epocii cuprinzând concomitent valorile lirice esenţiale grupate în direcţii, tendinţe şi întemeindu-se pe parcurgerea a peste 450 de volume de poezie (aparţinând nu numai celor 56 de poeţi portretizaţi ci şi altor vreo 20, reprezentanţi ai perioadei) şi luând în considerare opiniile critice de valoare existente în epocă (cca 30 de autori români sunt menţionaţi la Bibliografie).

De altfel demersul analitic şi critic al Mariei Pavnotescu în acest volum original şi curajos (pentru contextul politic abuziv, dictatorial) este susţinut şi de o temeinică stăpânire a categoriilor estetice ale poeziei autentice, ale lirismului european (la Bibliografie figurează 12 titluri şi autori de lucrări de Poetică, Retorică, structura liricii, anatomia şi conceptele criticii, curente literare, istoria poeziei vivante de astăzi) şi denotă abordarea dezinhibată de critică comparativă a fenomenului poetic românesc, formulând judecăţi de valoare răspicat despre poeţii pe care-i consideră valoroşi şi neezitând să taxeze neîmplinirile, indiferent de aprecierile oficiale pentru poeţii consacraţi. Diagnosticul de "poet autentic" este dat după o îndelungată cumpănire, stăruitoare analiză a textului poetic, dar în legătură cu aclamaţii zilei să constate că chiar dacă "prin gestul liric a impulsionat evenimentul aclamând ponderat sau euforic momentul istoric... reuşeşte să revele doar cu intermitenţe semnificaţia majoră, supra-istorică a momentului" (p. 41, Mihai Beniuc). Şi "Eugen Jebeleanu este un poet autentic, un poet tragic, un poet al iubirii, un poet al mesajului civic. El susţine un întreg univers cu exemple concentrate şi simboluri şi alegorii care pledează pentru nobleţea omului şi a împărţirii lumii justiţiar, ca într-o fabulă modernă în buni şi răi, sancţionând nedreptatea în orice manifestare a ei" (p. 44), dar în obsedantul deceniu a cultivat poemele ample, de accentuat militantism social, în care însă "realizarea estetică lasă de dorit".

De astfel, întregul volum a fost călăuzit de gândul: "să mediteze la efortul poeţilor de a transcende evenimentul imediat din actualitatea politico-socială, istoria, formulările teoretice şi programatice, în lumina unor semnificaţii generale cuprinse într-un limbaj în care cuvântul să reziste timpului" (p. 17) spre a ajunge la o judecată de valoare. Maria Pavnotescu este conştientă că mişcarea poetică actuală este fenomen în devenire, vivant, îşi concepe studiul-sinteză în viziunea lui Piere de Boisdeffre (autorul celebrei istorii literare: Une anthologie vivante de la littérature d'oujurd'hui, Libraire Academique Perrin, Paris, 1962, tradusă în româneşte în 1972 - ediţia a şaptea - şi publicată la Editura Univers), volum menţionat la Bibliografie.

Din poezia postbelică analizată a sfertului de secol XX, autoarea selectează poeţi notabili pentru anii tranziţiei 1945-1948 când coexistă structurile lirismului interbelic cu textele ideologizante, angajate politic, în afara esteticului, simple versificări dogmatice, fotografiind mimetic noua realitate socială, netransfigurată artistic. Acest pătrar de veac este divizat în două secţiuni: obsedantul deceniu (1950-1960), când prevalează poezia de altitudine civică, în formula reportajului amplu versificat şi 1960-1975 când esteticul este restaurat, condiţie esenţială a lirismului autentic, universul poetic lărgindu-se neocolind nimic din ceea ce este specific omului şi deci poeziei. Această nouă viziune asupra poeziei se prefigurează în prima secţiune prin prezenţa (după 1955) lui Tudor Arghezi (cu 1907 - peisaje şi Cântare omului), George Bacovia şi Lupta cu inerţia declanşată de "buzduganul generaţiei" - Nicolae Labiş, ori "Resurecţia baladei" iniţiată de Radu Stanca în Cercul literar de la Sibiu încă din 1945 (când balada era socotită modalitate esenţial lirică prin infiltrarea epicului şi mai ales a dramaticului în substanţa poeziei autentice) şi evidentă ulterior în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş (odată cu republicarea lor în vol. Cartea mareelor - 1964) pentru care "baladele au fost candele aprinse ale poeziei adevărate care emiteau lumini şi umbre, transmiţând misterul inefabilului poetic" (p. 48). Şi A.E. Baconski prin ipostaza romantică introdusă în poezie "se vrea piatră de hotar în direcţionarea poeziei", autoarea considerând că poezia lui aduce: "O lume care ne aminteşte prin suferinţă de Goya, prin nelinişte de Poe, prin melancolie apăsătoare de Byron. Baconsky este un destin singular în istoria noastră literară" (p. 32).

Chiar din primul capitol al acestei concentrate, dense panorame a poeziei contemporane: "Experienţe poetice şi valori în evoluţia liricii contemporane" se conturează concepţia că lirică noastră postbelică este creaţie a poeţilor din toate generaţiile mulţi traversând toate mutaţiile, atât de contradictorii, în perioada postbelică, dar prin reconsiderări succesive integrând nu numai marile voci lirice interbelice (L. Blaga, I. Barbu, G. Bacovia, T. Arghezi, V. Voiculescu şi I. Pilat, A. Maniu, A. Cotruş, Al. Philippide) ci şi pe cele antebelice (Oct. Goga, Al. Macedonski) "universul liric naţional îşi va integra o componentă esenţială, exprimată în revitalizarea prin numeroşi poeţi a tematicii şi a modalităţilor artistice proprii poeziei pătrunse de spiritul tradiţiei. Va patrona o redirecţionare a poeziei, vizibilă prin orientarea unui întreg grup de tineri poeţi, care îşi vor asuma şi-şi vor stimula personalitatea poetică în spiritul tradiţiei" (p. 51).

Reconsiderarea avangardei, descoperirea ei în epoca postbelică şi recunoaşterea rolului poeţilor avangardişti revelaţi în deceniul al IV-lea (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, C. Tonegaru, ori Geo Dumitrescu, I. Caraion) duce la o nouă dimensiune a modernismului românesc şi sincronizarea mişcării literare de la noi cu cea universală. Între aceşti poli de evoluţie (tradiţie - modernitate), studiul Mariei Octavian Pavnotescu se structurează plurimensional grupând poeţii din perspectivă estetică, tematică a tendinţelor şi experienţelor de creaţie în capitole: Spaţiul şi timpul românesc, Registre moderne - unitate în diversitate, poezie eclectică, substanţializarea lirismului feminin, poezie militantă. Poeţilor analizaţi le compune dosare de creaţie, fişe critice, portrete estetice, medalioane, schiţe şi chiar micro-sinteze critice pe baza unui modul analitic complet dar flexibil în care găsim detalii de ars poetica, univers tematic, încadrare în curent literar şi-n serie de creaţie prin conexiuni, corelaţii comparative cu marii creatori autohtoni şi străini definind vocea lirică, timbrul individualizant, unic.

Discursul critic are virtuţile metaforice ale poeziei topind în comentariu inefabilul expresiei plastice şi adâncind înţelegerea actului creator. Portretele sunt memorabile: "Temperament romantic, tumultos, trecut prin şcoala lui Baudelaire şi Rimbaud, poetul umple spaţiul poeziei româneşti cu toate frământările însinguratului astenizat de visuri clădite pe «pe coşmarul unor vremi rele». Elegiac şi meditativ ca un adevărat «spirit al adâncurilor»" (p. 36- Nicolae Labiş). Se detaşează portretele Ninei Cassian, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, cărora le configurează vocea lirică şi timbrul unic prin text aforistic, vrajă poetică în marginea poeziei autentice.
"Nina Cassian este o poetă a iubirii şi a morţii, a raţiunii, a credinţei în «viaţa de dincolo a poemului»... scrisul rămâne vrajă aşa cum şi pe noi cititorii scrisul ei ne vrăjeşte" (p. 174).

Ioan Alexandru abordează lumea din perspectivă sacră asumându-şi ipostaza de psalmist în descendenţa lui T. Arghezi şi Lucian Blaga de care se detaşează. Se individualizează: "Imnul năzuinţei spre cer e contrapunctat de cântarea închinată vieţii simple, împărtăşită de roadele pământului... întoarcerea la un principiu vitalist nu se fac cu entuziasmul dezmărginit dionisiac, din poemele de tinereţe ale lui Lucian Blaga, nici cu gingăşia miniaturală a panteismului arghezian", (p. 217) Poetul se zbate nu între dorinţa de certitudine în cunoaştere şi înfăptuirea ei totală, ci între "îndemnul vieţii obişnuite şi a unei existenţe purificate până la starea de imn divin". Această aspiraţie spre înalt, spre cer, este intuită de poet "în principiul formativ al individuaţiilor din toate regnurile" în nuntirea oului dogmatic (barbian). Buruiana şi firul de grâu absorb deopotrivă cerul, realizând nuntă între cele două specii. În viziunea Mariei Octavian Pavnotescu "Imnele bucuriei sunt poeme ce par a fi rodul unei experienţe poetice contemporane" tocmai prin această perspectivă sacră asupra lumii pe care autoarea o surprinde printre primii critici, încă de la începuturile poetului care închină imnuri nu doar divinităţii, lui Hristos, ci şi "garoafei, munţilor, vulturului, luceafărului de seară, cerului, lui Brâncoveanu. Şi toţi acei referenţi sunt în permanentă relaţie cu transcendentul, cu ilimitatul, cosmicul". (p. 218) Drumul omului pe pământ este anevoios până la moarte, dar "motivul dublului apare mereu" şi "Dumnezeu priveşte cu înţelegere zbaterea poetului" care "are vână, are emoţie dincolo de trupul împodobit de mătăsuri şi zdrenţe se află scheletul crucificat ca o rugăciune. Ioan Alexandru este un poet autentic" (p. 228).

Ion Gheorghe, autorul unei "poezii ostentativ folclorice de expresie ciudată, suprarealistă, ezoterică, dintr-o muzică nepământeană, sau de joc absurd, dar şi într-o incantaţie severă şi gravă specifică bocetului sau blestemului popular. În pofida reţinerilor, toţi criticii recunosc în Ion Gheorghe un poet autentic" (p. 229).

Nichita Stănescu (colegul său de facultate) este unic, la data redactării studiului (1976) nu s-au spus încă toate adevărurile esenţiale despre poet, înnoitor fundamental al limbajului: "...tonul este retoric sau elegiac, imperativ sau meditativ; imaginile sunt rare, dar rare şi ca valoare estetică prin noutate, prospeţime. Căutările sunt obsedante, încercările sunt faustice, stările sunt elegiace; universul şi tainele lui potenţate creează o stare de nelinişte de aici şi gigantizarea eroilor, a căutărilor, hiperbolizarea sentimentelor între cei doi poli eul şi cosmicul la fel de fascinanţi şi necunoscuţi" (p. 267). Este cel mai mare în generaţia sa, dar "Îi lipseşte lui Nichita Stănescu o anume «seninătate» pe care o descoperim în lirica blagiană" (p. 267).

La Marin Sorescu remarcă teatralitatea, libertatea în interpretarea miturilor "...creând o nouă simbolistică, cu deschideri spre existenţa noastră, nu numai lipsită de strălucire, ci şi grotesc de banală. El vrea să ne convingă că existenţa omului contemporan este sufocată de civilizaţie şi protestul tragic se transformă în discurs epigramatic şi caricatural absurd sau trivial, ori pur şi simplu ne face să zâmbim" (p. 284). Adrian Păunescu "descinde din Macedonski cu un vers hugolian... un romantic din familia lui Heliade, fiind un poet al gesturilor enorme, angajat într-o teribilă confruntare cu existenţa. Ancorează poezia în problema destinului individual şi a unei colectivităţi în istorie" dar descoperim în volumele sale şi "un lirism discret, în afara ostentaţiei atât de caracteristică poeziei sale" (p. 294).

Originală şi îndrăzneaţă, redactată cu patru decenii în urmă, sinteza Mariei Octavian Pavnotescu, atât de actuală şi azi, ne face să regretăm mult că este: "O viziune postumă a unei poezii postume", cum apreciază Roxana Pavnotescu în dedicaţia făcută pe volumul încredinţat nouă.