Antidotul fricii

Există lecturi care te consumă, care aproape că-ţi transferă un rău fizic, o stare de leşin, o stare de frică în faţa unei societăţi despre care rândurile citite vorbesc. Şi ţi se face teamă, după ce pui cartea deoparte sau, mai rău, adormi cu ea lângă tine, de lumea în care trăieşti. Sigur că nu teama e soluţia, sigur că nu frica a fost vreodată răspunsul, dar sunt zile în care o singură carte îţi reaminteşte de tot răul pe care omenirea l-a scos la suprafaţă în zeci şi sute de ani. Şi-atunci te ridici după o altă carte, după ceea ce sociologii şi filozofii promit: binele, în general, învinge, iar răul e unul izolat, care cel mai adesea arde mocnit sau cu vâlvătaie care în cele din urmă se stinge.

Îmi imaginez că pot privi întreaga lume de undeva de sus, de foarte sus. Că pe o hartă de pe care dispar vietăţi şi dispar vieţi omeneşti, apar altele, se nasc în continuare cei care vor schimba lumea în bine. Îmi imaginez că un nou val de înţelegere a lumii ia formă chiar acum, că e din ce în ce mai puternic, că începem să facem în sfârşit diferenţa între a fi inteligent şi înţelept. Şi răul e inteligent, dar niciodată înţelept. Nu văd de aici, de la distanţa de la care privesc, exploziile, rănile, dispariţiile.

Nu se simte durerea lumii, dar nu se simte nici binele. Pământul, privit de la o aşa mare distanţă, pare la fel. Nu văd nici zonele defrişate, nici deşertul în expansiune. Nu văd nici eforturile oamenilor de a replanta teritoriile devenite aproape aride, nu văd nici copacii crescuţi în urma muncii lor. Nu văd nici binele, nici răul, dar ceea ce nu se zăreşte chiar lângă mine continuă să existe în întreaga lume. O singură carte poate să te facă mai viu decât ai fost vreodată, să-ţi amintească de cum n-ai fost niciodată singur pe lume şi de cum ar trebui să-ţi pese de toţi necunoscuţii pe care nu i-ai întâlnit vreodată, de copilul nenăscut încă, din cealaltă parte a planetei, de ceea ce ieri a fost şi azi nu mai este, de ceea ce încă poate exista printr-un singur gest al tău.

Empatia trezită printr-o carte, empatia învăţată prin lecturi. Sunt înapoi cu picioarele pe pământ şi-mi doresc să descopăr o cale prin care să strig, cât mă ţin plămânii, cât de importantă e empatia pentru salvarea noastră şi cât de puţin ar trebui să ne fie frică şi cât de multă încredere ar trebui să avem, acum mai mult ca niciodată, încredere unii în ceilalţi.

Fiindcă încrederea în cel de lângă tine e antidotul fricii şi orice societatea poate fi zdrobită sub imperiul terorii. Mă ridic după o nouă carte, una care-mi vorbeşte, de data asta, despre mentalul colectiv, despre cum noi am mai trecut prin asta şi despre cum n-ar trebui să ne temem şi să învăţăm din nou să credem unii în ceilalţi, cu convingerea că, cel puţin în acest prezent, pereţii nu mai au urechi şi-ar trebui să ne ascultăm inimile.