Doi tineri absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti care s-au orientat spre partea de impresariat artistic şi organizare de evenimente muzicale – Diana şi Sebastian Gheorghiu – au constatat că în România lipsea un astfel de curs (deşi acest gen de întâmplări muzicale au proliferat în ultimul timp, fiind orientate, însă, mai mult spre muzica clasică). Pornind de la această situaţie şi de la o serie de experienţe personale europene (inclusiv participarea la prestigioasele Cursuri internaţionale de muzică nouă de la Darmstadt) au ajuns la această idee care, după amploarea pe care a luat-o, ar putea conduce în 2005 la apariţia primei ediţii internaţionale.
Cursurile au fost structurate în această vară pe patru secţiuni : compoziţie - prof. univ. Dan Dediu; muzicologie - prof. univ. Valentina Sandu-Dediu ; jazz – secţie patronată de cunoscutul pianist Mircea Tiberian şi interpretare. Această ultimă disciplină s-a bucurat de cea mai mare varietate, fiind invitaţi cinci profesori asociaţi. Trei dintre aceştia – flautistul Ion Bogdan Ştefănescu, clarinetistul Emil Vişenescu şi violonistul şi violistul Ladislau Csendes sunt interpreţi de muzică nouă consacraţi, care au o amplă experienţă în domeniu şi o activitate susţinută în prezent, atât ca membri de formaţie/ii, cât şi ca solişti, deşi continuă să cânte şi muzică barocă sau clasico-romantică.
Utilitatea acestor cursuri, mai ales în ceea ce priveşte interpretarea, este deosebită pentru că studiile muzicale româneşti, chiar şi cele universitare, sunt orientate aproape exclusiv către muzica clasico-romantică. Deşi în România nu se poate vorbi despre un fenomen de specializare a interpreţilor aşa cum se întâmplă în vestul Europei, tinerii muzicieni simt nevoia ca atunci când se confruntă cu o partitură contemporană să aibă cheile necesare pentru a o decripta şi să nu se uite la ea ca la o pictură abstractă. Vorbind cu flautistul Ion Bogdan Ştefănescu despre acest fenomen de specializare a interpreţilor, el afirma : “Nu ştiu dacă neapărat e bine să te specializezi în muzică pe o anumită cale, pentru că poate interveni rutina. Cel puţin eu aşa simt. Eu unul fac cu mare plăcere muzică contemporană, o iubesc foarte tare, dar în acelaşi timp cânt şi foarte multă muzică clasică. Şi eu cred că aceste căi se îmbină foarte bine, se ajută una pe alta şi te ţin treaz şi în formă din punct de vedere artistic. Specializarea pe o anumită direcţie până la urmă te cantonează într-o anumită zonă şi nu-ţi oferă o împlinire totală. La noi nu sunt mulţi interpreţi de muzică contemporană, dar cei care fac această muzică sunt extraordinar de buni şi apreciaţi în toată lumea. Mulţi dintre colegii mei care participă la acest curs sunt instrumentişti de primă mână ai multor ansambluri de muzică contemporană din toată ţara, dar în paralel sunt şi muzicieni de orchestră sau membri ai unor ansambluri de cameră cu repertoriu clasic şi au acea dezinvoltură în a aborda absolut orice tip de muzică contemporană de pe orice meridian, ceea ce este fantasic. Cred că prezenţa unor astfel de profesori conferă valoare acestui curs.”
Piaţa muzicală românească nu este atât de bogată încât să absoarbă interpreţi specializaţi. În consecinţă, cei activi îşi împart timpul şi forţele între cele două domenii atât de diferite, într-un final, ca mod de abordare. Dacă pentru muzica clasico-romantică şi o abordare intuitivă poate avea succes, în ceea ce priveşte muzica nouă este necesară o cultură amplă, o inteligenţă muzicală deosebită, o tehnică maleabilă şi în mod deosebit o deschidere pentru abordarea muzicii ca fenomen ce trebuie descoperit odată cu fiecare partitură. Voi încheia acest cuvinte cu un fragment dintr-un interviu al saxofonistului francez Daniel Kientzy, muzician specializat în interpretarea muzicii contemporane, extrem de relevant pentru subiectul nostru : “Pentru a interpreta muzica contemporană se consideră că trebuie să te specializezi. Este adevărat. Totuşi, să cânţi muzică nouă ar trebui să fie un lucru natural. Ar trebui să cântăm firesc muzica epocii în care trăim. Muzicienii din epoca lui Mozart cântau muzica acelei epoci şi ce se scrisese cu 30 de ani înainte. Era de neimaginat să cânţi muzică mai veche... La fel, când trăia Bach, interpreţii care trăiau în jurul lui cântau doar muzica acelei epoci. Acum trecem printr-o situaţie paradoxală, în care muzicienii cunosc mai degrabă muzica trecutului. Şi doar a unui anumit trecut, de altfel, pentru că nu se cântă toată muzica veche, ci doar din secolul al XVII-lea, poate puţin mai devreme... Dar trecut înseamnă şi secolul X şi secolul I şi două-trei secole înainte de Christos ? De ce să nu cântăm acea muzică ?”
Rostul cursurilor de la Breaza este indiscutabil din punctul de vedere al profesioniştilor. Prin iniţierea concursului pentru toate cele patru specializări (cu premii consistente) miza cursanţilor a crescut de la o simplă îmbogăţire a bagajului de cunoştinţe la acea abordare competiţională, atât de plăcută vârstei celor mai mulţi dintre participanţi. Cursurile au fost încadrate de două concerte, unul de improvizaţie susţinut de grupul Pro Contemporania şi un altul pivotând în jurul lucrărilor premiate şi temelor abordate la curs, susţinut în final de studenţii premiaţi şi profesorii clasei de interpretare.