Leiris e jurnalist. Soţia lui, Hélène, trebuie să fi auzit ceva asemănător acum un an, la Bataclan, înainte de atacuri. Hélène a murit atunci, la Bataclan, şi Leiris a scris despre zilele acelea. Despre conştiinţa unei absenţe în jurul căreia s-a reconstruit existenţa lui şi a lui Melvil, fiul lor în vârstă de şaptesprezece luni. A scris despre cum se dărâmă şi se recalibrează lumea. Şi despre cât de simplu e să urăşti.
De-atunci, de la atacurile de la Bataclan, când toată lumea era Paris şi mai nimeni Beirut, lumea s-a schimbat, la propriu. Se schimbă şi acum, cât îmi tastez eu articolul, se schimbă în timp ce iau o gură de cafea, se schimbă ideologic, în nuanţe de suprafaţă şi în straturi de mare adâncime. Leiris scrie despre cum va rezista urii, dezumanizării, agresivităţii. Scrie despre drumul lui la morgă, despre tantrumurile unui copil care îi arată în telefon poze cu mama lui, a cărei lipsă îi zdruncină rutina dulce a unui acasă îmbibat de siguranţă, despre parfumul ei favorit, Louve, despre tricourile cu The Misfits şi Ramones, despre elefantul care-şi doreşte tare mult să crească. Melvil şi mama lui citeau despre el seara, la culcare...
"Aşa că nu, n-am să vă fac darul de a vă urî. L-aţi căutat cu orice preţ, dar să răspund urii prin furie ar însemna să cedez aceleiaşi ignoranţe care a făcut din voi ceea ce sunteţi. Vreţi să-mi fie teamă, să mă uit la concetăţenii mei cu ochii plini de neîncredere, să-mi sacrific libertatea pentru siguranţă. Aţi pierdut. Nu m-aţi scos din joc."
Leiris plânge mult în pagini. La fel şi Melvil. Aproape că mi se pare că-i aud. Mă gândesc la lumea din jurul meu. Ura în spaţiul public e o chestiune care, zilele acestea, redefineşte geografii, sisteme politice, discursul politic, discursul social, urban, funcţionăresc, discursul banal, gratuit, de complezenţă, de umplutură. Ura camuflată şi ura expusă, umilitoare şi autosuficientă. O aud, uneori pe stradă, în birouri, la metrou. E ură din aceea cu "i-aş pune la zid", "i-aş împuşca pe toţi". Câteodată e mai subtilă, ascunsă în colecţia de bancuri misogine a oricărui amploaiat (da, aşa am scris) care se respectă, a ignoranţei grosier tapetate cu ironii la adresa unor religii despre care nu ştie nimic, a inocenţei (nu cea din Nights of Innocence a celor de la U2, nu) care-i face pe unii să creadă că opusul corectitudinii politice e o porţie masivă, calorică de hate speech.
Mă gândesc la lucrurile astea, cu vocea lui Bono în căşti, cât timp întind o mâna iluzorie spre un umăr care să încăpăţânează să nu se îndoaie.
"Suntem doar doi, fiul meu şi cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele lumii."
Cum o fi, pentru ei, să treacă pe Rue Bichat, pe lângă Café Bonne Bière, pe Boulevard Voltaire, pe la Bataclan... Leiris primeşte un mesaj de la un vecin pe care nu l-a cunoscut niciodată, "Dacă aveţi nevoie de mine pentru fiul dumneavoastră, nu ezitaţi să mi-o cereţi." Face un playlist pentru înmormântare, cu piesele care-i plăceau ei, îi cântă lui Melvil, îi arată poze. "Acolo e Melvil, acolo e mami."
Şi există o lume, o altă lume, care se strânge în jurul lor. E imaginea care mă urmăreşte, de când am citit cartea. Când îl ia pe Melvil de la creşă, Leiris primeşte, în fiecare zi, un borcan cu supă "de casă". Pentru copil şi pentru el. Întâi a fost mama lui Salomé, apoi mama lui Manon... O comunitate empatică de mâini care nu îndrăznesc să se întindă spre ei. În valuri de Tupperware cu broccoli, şi morcovi, şi dovlecei, şi linte, iubirea care nu încape în cuvinte se cere transportată, sub formă de supă, în sacoşe pe care Antoine le cară, apoi, din nou la creşă, la sfârşitul săptămânii, pline cu un şir de recipiente bine spălate, fără să spună că nu, ei doi nu au înghiţit nici măcar o lingură de supă, ei doi nu s-au putut gândi la asta, dintr-un soi de fidelitate mută faţă de o mamă care iubea rock-ul şi cumpăra supa de la supermarket...
Mă tot gândesc la sacoşele alea cu iubire la pachet. Plimbate prin tot Parisul.
Şi la lumea noastră care se schimbă. La ura celor care au pierdut mult mai puţin, dar care urăsc pătimaş, dincolo de orice graniţe interioare. Îi aud şi pe ei, undeva, în spatele minţii, şi mă gândesc la sacoşele alea pline cu borcane goale. Şi la Melvil. Şi la Antoine.
"De altfel, nu mai am timp de pierdut cu voi, trebuie să mă duc la Melvil, care se trezeşte din somnul de după prânz. Are doar 17 luni, îşi va mânca gustarea ca în fiecare zi, apoi o să mergem să ne jucăm ca în fiecare zi şi în fiecare zi a vieţii sale acest băieţel vă va sfida fiind fericit şi liber. Fiindcă nu, nici ura lui n-o veţi avea."
Cartea se termină. Zbuciumat şi trist. Ultimul capitol se numeşte "Mami e aici." Ei doi sunt, din nou, trei.
Doar vocea lui Bono, din căşti, de pe Youtube, dintr-un eter încărcat cu fel de fel de veşti, mă aduce înapoi la realitate.
People have the power, people have the power...