Personal:
a fost anul în care nu am făcut cancer, deşi exista o foarte mică posibilitate (ştiu, uşor dramatic, dar mă distrez prea bine cu mine când sunt speriată)
am iubit aproximativ aceiaşi oameni, doar că mai de la distanţă (asta a fost bine pentru ei, devin înţeleaptă când sunt detaşată); am fost iubită şi apreciată (nu m-am simţit aşa)
am fost în cele mai multe (mini)vacanţe într-un an; am mers prima dată singură în vacanţă după ceva timp (puţin ciudat să iau de ziua mea micul dejun la o masă mare, înconjurată de americani gălăgioşi; bine că există whatsapp şi oameni plictisiţi în birouri). chiar dacă aşa mi-a crescut amprenta de carbon şi bugetul anului e pe minus, nu regret, e o libertate de care am nevoie.
m-am plâns cel mai puţin (o stoică în faţa vieţii, cum ar zice un prieten). pentru că problemele sunt în altă parte şi pentru că oricum nu contează
am simţit nevoia să îmbrăţişez şi să mulţumesc multor oameni (în speţă necunoscuţi) pentru lucruri pe care m-au făcut să le simt. cu îmbrăţişările stau mai prost, de mulţumit am mulţumit.
m-am străduit să fac mai multe fapte bune (mai multe decât una, adică). mi-a ieşit, voi insista.
am primit multe aprecieri pentru diverse chestii mici şi neimportante pentru mine, dar care au contat pentru şi ajutat pe alţii, surprinzător nu foarte apropiaţi
m-am bucurat în continuare de plozii din jur (articulaţi sau nu), în manifestările lor perfecte
am spus unei persoane importante pentru mine (mi-a plăcut formularea) că vom mai vorbi atunci când mă va trata cu respect (important pentru că e o relaţie din vremea când oamenii puteau să mă rănească)
am pierdut un amic (nu foarte apropiat, dar genul de om cu care te întâlneşti cu ocazia unei nunţi şi râzi la 4 dimineaţa povestind despre divorţul fiecăruia; adică rar - oamenii pe care-i întâlnesc de obicei la nunţi mă fac să intru pe pilot automat şi ulterior să beau, ca să nu mor de plictiseală)
am avut câteva conversaţii complicate şi generatoare de dureri de cap şi mini depresii (ceea ce a însemnat, după ce mi-am revenit, că m-am bucurat că sunt aici şi încă îmi pasă)
mi-am cumpărat multe cărţi frumoase pe care nu le-am citit (îmi deschid biblioteca). nu am citit aproape deloc poezie
am mers la un majorat (şi din acest motiv nu regret că îmbătrânesc)
Cultural:
mi s-a părut un an bun pentru filmul românesc şi m-am străduit să târăsc mai mulţi oameni în sala de cinema (cu un succes modest), respectiv m-am certat cu destui care refuză să mai acorde credit cinema-ului românesc (griului / ciorbei sorbite în cadre lungi / aceloraşi probleme), argumentând că au acum de unde alege (dramă, crimă, comedie, cinema de autor).cel mai mult mi-au plăcut Sieranevada şi Bacalaureat (pentru cum am rezonat), dar şi rolurile magistrale din Câini sau râsul cu lacrimi la câteva scene din Două lozuri
am ajuns prima dată la operă, unde am văzut Traviata cu Irina Iordăchescu, o experienţă care s-a dovedit a fi mai bună decât speram (nu pot spune asta şi despre Văduva veselă unde m-a plictisit încercarea de ironie)
am revizitat zone care sunt un acasă pentru mine, prin prisma calităţii confortabile: lansarea albumului Heritage al Luizei Zan (în concert mi-a şi dat o lacrimă grea la un moment dat, neaşteptat); am revăzut Amalia respiră adânc (rămâne spectacolul meu de suflet - unde mai duc oameni când am chef să-i văd plângând - pentru că l-am văzut undeva la începutul carierei mele de spectator de teatru; şi pentru că e pe alocuri magic); perfect Marcel Iureş în Absolut!; la fel şi Oana Pellea & co în Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice, am reascultat violoncelul lui Marin Cazacu într-un concert aniversar
revelaţia muzicală a anului a fost concertul Dhafer Youssef (un instrument minunat vocea lui)
o bucurie şi întâlnirea cu Erik Truffaz şi Sophie Hunger (cântă împreună o melodie care exprimă pentru mine starea de libertate)
a fost anul reîntâlnirii (în mod repetat, în spectacole majoritar bune) cu trupa de la centrul cultural Nicolae Bălcescu (vechea formulă), mutată acum la Metropolis
spectacolul anului meu a fost Carousel perfect pentru stilul lui, cu un Vlad Ivanov impecabil (mult peste rolul din Ivanov care ar fi putut fi, la fel, un spectacol rotund). am fost singura din zona mea care aplauda în picioare; foarte aproape ca trăire au fost Incendii (unde îmi tremurau puţin picioarele) şi Oameni obişnuiţi (unde ar fi meritat să mă ridic la aplauze, dar m-a bulversat prea tare)
am descoperit trupa Frilensăr, cu două din trei spectacole care mi-au plăcut foarte mult (mi-am propus să revăd Mioritza, nu cred că eram pregătită la prima vizionare pentru stilul lor)
am ajuns, în sfârşit, să văd PJ Harvey în concert (o amintire de la o dragoste mai veche şi un alt soi de libertate); deşi obosită şi destul de tensionată, m-a bucurat vocea şi energia ei
foarte bune au fost şi Crimă şi pedeapsă la Bulandra, văzut târziu, desigur, The Sunset Limited la Unteatru (unul dintre cele mai prolifice spaţii culturale ale oraşului, în sens pozitiv), Băiatul din Brooklyn la Teatrul Evreiesc (mai ales pentru senzaţia de cinema), Menajeria de sticlă la Point (pentru joaca cu fragilitatea)
pentru momentul de adevăr în teatru (în sens de magie) am ales: Raţa sălbatică pentru disperarea cu care Hedvig (în interpretarea Ioanei Anton) se aruncă în braţele tatălui ei, Hjalmar, care o renega (moment în care mi-au dat lacrimile); Edek jucat de Constantin Dogioiu în Tango (care mi-a captat de la un punct încolo toată atenţia în timpul vizionării, s-a transpus perfect în jocul libertăţii de exprimare şi, ulterior, a dorinţei de putere); Florin Piersic Jr în Freak Show (are un moment în care devine, pur şi simplu, personajul).
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)