Îmi amintesc că am fost la Sfârşit de partidă la TNB, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. De fapt, îmi amintesc doar aceste cuvinte:
Regiment de dragoni
Tăcere şi nemişcare
Nu vine lumina, pentru că acolo e Pământul
Lume pantalon
Dirijor ceas
E mort departe şi invers
Pernă de nisip flux nu mai există
Nu mai sunt sicrie
Să mă strigi ca atunci când ţi-era frică de întuneric şi eram singura ta speranţă
Cârpă veche pe asta o păstrez
alb
Căţel
Scenă pantă
Lunetă către public - oameni dezolaţi
Şobolan viaţă
Vei închide ochii, te vei aşeza, nu îţi mai faci de mâncare nu mai vezi zidul vechi
Picături de apă
Mi s-a spus că aici e iubirea
Totul e mort
Văd pe cineva
Fă-mi înconjurul lumii, de-a lungul tuturor pereţilor
Se uită la casă
Ca un Moise mâhnit
Îmi continui cursul
Ce se mai întâmplă? Ceva îşi continuă cursul
Dialog cu Dumnezeu linişte niciun răspuns
Nici nu există
Puţină poezie
Iubirea mea pasăre corset
De ce nu ni s-a spus de la început ce e cu sfârşitul de ce a întârziat de ce nu s-a terminat
Foame frig şi moarte la capăt
Nimeni de care să-ţi mai fie milă
Nimic
Să fiu acolo
Despre umbre
L-am descoperit pe sculptorul Constantin Marinete, pe strada Menuetului nr. 2. Am trecut din întâmplare pe lângă o casă ruptă de timp, atât de diferită de restul locuinţelor din jur. M-am apropiat, atrasă de o forţă invizibilă. Erau statui sau îngeri. Mă uitam pe furiş, printre scândurile bătrâne ale gardului şi îi contemplam universul prin frânturi, încercând să recompun chipurile văzute doar pe jumătate sau să intuiesc poziţia trupului ca un zbor sugerat numai. Priviri orientale, personaje uitate, geamuri prăfuite, piatră cu mişcări de fiinţe acvatice. Raze de soare ucise de puritatea stânjenitoare a albului convertit în tăcere.
Am văzut Mr. Gaga în cadrul Bucharest International Dance Film Festival la Centrul Naţional al Dansului. Pe ecran mi-am văzut lumea transpusă în mişcări. Sub forma unei căderi sau atingeri. Sub forma unor sunete sparte. Iubirea asemenea unei negări de sine şi regăsire în celălalt. Energia călătoreşte prin trupurile fiecărui dansator, asemenea unor particule care se ciocnesc şi încep să vibreze împreună, devenind un singur trup. De altfel, cuvintele nu se pot împrieteni atât de uşor între ele, aşa cum o face un trup când se împrieteneşte cu el însuşi. Cuvintele devin căi către alte forme şi naşteri, dar nu reprezintă mişcarea însăşi, căderea, zgomotul. Cuvintele sugerează miracolul, dar dansul reuşeşte să îl producă. De aceea, emoţiile pe care mi le oferă acest film pot fi descrise doar sub forme monosilabice, fragmentare, incomplete. Regretul este o mână care dansează singură. Absenţa este trupul care tremură. O tăcere poate fi zgomotul produs de sincronizarea dansatorilor, poate fi căutarea în spaţiu sau, pur şi simplu, atingerea neordonată a clapelor unui pian care a migrat pe scenă din întâmplare. Mr. Gaga îţi oferă impresia că tu eşti cel care plăsmuieşte visul care este dansul.
O parte din gândurile mele şi din L'Om Dada le-am scris în fugă, pe un carneţel. "Luminile astea nu trebuie să dispară", mi-am spus. Iată: "linii cerc ziar cuvinte manifest bancă scaun pelerină vestă eşarfă foarfecă panou valuri întuneric lumini limbaj vibraţie căderi te ascund pleci vin plec mă întorc te aud te ating întoarce-te pleci şi mă strigi clopote sună împreună cu noi visul care este noi sunt singur doar un zgomot ritm expir respir te respir mă respir sunt înăuntru ochii fructelor ne văd nori umbre mânie strigăt uitare far puterea de da da credeam că te voiam lângă mine clopotele sună fără noi păşeam în lumea cu două ceruri cerul atât de înalt încât nu mai putem vedea nori oglinzi tăceri vorbeai în franceză te auzeam fără să te cunosc eram îndrăgostit sau credeam că alerg am uitat m-am uitat pe una dintre planetele tale cad şi mă întorc la mine unde sunt eşti aglomeraţia atomică de răzbunări care mă recompun uită-mă că să te cunosc din nou."
"Coloana mea e compusă din zidurile primului templu din lume. E circulară, e în spirală, căutând tremurătoare acest "nous" de care mi-e teamă. Vreau să fiu prinsă între filele unor cărţi de alchimie, Mutos Liber în culori de vara fluidă. Citesc dialogul dintre Jung şi suflet şi toate cuvintele se ciocnesc, se învălmăşesc, se îmbrăţişează, devin o pastă uniformă sau diformă. Nu mai ştiu. Cuvintele devin un întreg, o imagine oglindită, o imagine întoarsă, răsucită, geometrică, o a şasea dimensiune, în care îmi văd lacrimile în reluare. Vreau să-mi beau nebunia cu o frunză uscată şi să mă metamorfozez într-un fluture cu aripi ude. Văd imagini, culori, vise. Te văd între pauzele dintre cuvinte şi te strig din privirea mea umezită de cer stacojiu. Când te prind de mâna, aud o orgă fără octave şi te diluezi printre tablouri de Dali timpuriu. Devii o formă eterică de suflet dezrădăcinat. Te-am visat în toate gamele şi am uitat de sunetul lipsă, de thymos, de ceea ce am crezut că se numeşte aer, dar era vis. Nu mai eşti tu, eşti un miraj la capătul unei străzi, pe care sunt aliniaţi străini cu pălării găurite. Vreau să vibrez împreună cu undele de lumină care se intersectează în întunericul etern din privirea ta însetată după un limbaj al arhetipurilor uitate". Aceste gânduri le-am scris într-o noapte pentru a descrie fermecătorul curs Istoria Sufletului (de la Fundaţia Calea Victoriei) unde Mario Barangea ne-a îndemnat, prin prezentările sale, să concepem un dialog cu propriul nostru suflet, care a călătorit prin lume dintotdeauna.
Aşa sunt toate filmele pe care le-am văzut, cărţile pe care le-am citit, oamenii pe care i-am întâlnit. Asemenea unor scoici găsite din întâmplare, dar care s-au lăsat descoperite, pentru a vorbi, printr-un limbaj al mării, despre mine. Asemenea unor străzi pustii umplute de propriul meu aer. Asemenea unor apariţii pregătite să mă remodeleze, până când voi căpăta forma care mă va defini pentru totdeauna. Îngeri străini, blocaţi în clepsidre, numere răspândite în univers, dispariţii. Trecem pe lângă toate aceste întâmplări, amintindu-ne de ele numai in vise. Şi, apoi, ne trezim în căutarea unor scoici noi. Cine sunteţi, de unde veniţi. Dar nimeni nu ne înţelege limba. Mai bine când nu mai spune nimeni nimic. E mai uşor. Te simţi o umbră îmbrăcată în coincidenţa unei vieţi călătoare.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)