Mi-aş aminti, aşadar, într-un top al celor mai suave momente, căci suave vreau să le consider pe toate cele pe care decid să le păstrez în noul an, momentul în care am primit două volume din poeziile lui Panait Istrati, lăsate înadins în cutia din care eu scoteam cărţile din vechea bibliotecă şi le mutam în casa nouă alături de cel care, tot în 2016, îmi ceruse să-i fiu soţie. Printre surprizele întotdeauna elegant gândite, create cu o spontaneitate şi o atenţie la care eu încă nu mă pricep, nu la fel de bine, se aflau şi aceste două volume, aduse de anticar de acasă, pentru ca eu să le primesc, mai apoi, printr-o astfel de surpriză.
Au fost, rând pe rând, şi altele. Concertele de la Sala Radio, mereu în note de jazz: Anouar Brahem, Dhafer Youssef, Robert Glasper Experiment.
Au fost interviurile cu scriitoarele Adela Greceanu şi Veronica D. Niculescu, publicarea unui text în proză în antologia Cum iubim, apărută la Editura Vellant.
Cele mai extraordinare călătorii s-au făcut prin intermediul unor cărţi de la care nu ştiam ce să aştept, poate că nici nu îndrăzneam să cer foarte mult, anticipând, pe ascuns, uimitorul drum pe care aveam să-l fac: Fals tratat de manipulare - Ana Blandiana, Cartea neliniştirii - Fernando Pessoa, Solenoid - Mircea Cărtărescu, Interior zero - Lavinia Branişte, Prietena mea genială - Elena Ferrante.
Am învăţat cum să fiu, dincolo de cărţi, dincolo de ceea ce scriu. N-am avut când să fac un bilanţ concret al lucrurilor şi cred că nici nu mi-ar fi plăcut să vreau să disec totul. Nu pentru că nu ar fi fost un an bun, dacă îndrăznesc să-l scot din contextul global care cred că ne priveşte pe noi toţi, pe fiecare în parte în egală măsură, ci pentru că sunt convinsă că lucrurile cele mai importante au rămas cu mine, m-au format, mi-au fost dăruite şi mi le-am însuşit inconştient, dar cu o bucurie firească, trăindu-le, pur şi simplu.
Ştiu însă ce n-am făcut în 2016. Şi dacă există un mod de a fi, când vine vorba de creaţie, la marginea verbului, atunci eu am fost acolo. Jucându-mă de-a ceea ce fac, prefăcându-mă că o ordine scrisă poate ţine loc de actul de a scrie. Dar, aşa cum e la fel de folositor ca în viaţă să ştim ce nu vrem, aşa ştiu acum ce am de îndreptat, de făcut, prin prisma lucrurilor pe care le-am evitat, deformat până spre finele anului când, din nou, nu mi-am dat răgazul unui bilanţ. Poate că mă temeam, cine ştie, tocmai de fraza pe care am încheiat-o.
Anul a fost plin din toate punctele de vedere. Dincolo de toate, îmi place să cred că recunoştinţa a fost cea care a planat deasupra şi chiar în miezul tuturor lucrurilor care mi s-au întâmplat. Când laşi cumva lucrurile să vină de la sine, când te bucuri şi te miri în faţa lor, recunoştinţa rămâne, cred, un ghid de nădejde, un far mereu drept, mereu la îndemână.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)