2016: un bilanţ subiectiv

Ca în fiecare debut de an, domnul Răzvan Penescu ne invită la un top al evenimentelor anului precedent. Nu ştiu dacă tocmai un clasament, dar şi eu reţin câteva dintre lucrurile care mi s-au întâmplat drept semnificative în istoria personală.

În primul rând, a fost debutul în lume al Catedralei Sf. Filoteia de la Curtea de Argeş, întâmplat nu aşa cum ne-am fi dorit, cu sfinţirea ei, ci cu îngroparea în necropola regală care precede intrarea în catedrala propriu-zisă a Reginei Ana a României. Perioada de la anunţarea veştii şi până la îngropare a fost cea în care s-au spus şi scris multe despre arhitectura lăcaşului de cult pe care am avut onoarea să îl proiectez. Asta deşi am postat, de-a lungul celor şase ani de când am început efectiv lucrul, nenumărate fotografii cu proiectele (au fost trei sau patru variante de lucru, iar ce a ieşit diferă, pe alocuri semnificativ, de proiect, datorită diferitelor intervenţii de pe şantier din partea comanditarilor). De bună seamă, am scris şi eu, la rubrica 4SPACE de pe LiterNet.ro, dar am răspuns tuturor celor ce mi s-au părut sincer interesaţi de construcţia catedralei. Pentru că presa românească şi, în general media româneşti sunt tabloidizate, întrebarea cea mai des formulată a fost: de ce nu e gata? Aşa că, sper, în 2017 va fi sfinţită, după care va avea timp să fie desăvârşită în tihnă, primindu-şi, pe rând, oaspeţii regali şi princiari, ba chiar şi spre ierarhii chemaţi spre odihnă veşnică, orice va fi putând să însemne asta într-un loc ca al nostru...

În al doilea rând şi pe un alt plan, am câştigat în iulie concursul spre a deveni directorul studiilor doctorale din UAUIM Bucureşti. Şi despre asta am scris la rubrică, ba chiar am postat planul de management. Nu e deloc uşor, există rezistenţă la schimbare şi, mai cu seamă, la concentrarea pe activitatea de cercetare avansată. Culmea, nu doar din partea studenţilor. Predomină mediocritatea instituţionalizată, care ne-a adus cadou doar două puncte din cinci, într-o evaluare foarte criticabilă, ca să folosesc doar eufemisme (şi, deci, foarte uşor de criticat de către cei vizaţi, care se pot victimiza uşor) făcută de România Curată.

Dar despre asta voi reveni cu prilejul unui raport pe care îl elaborez despre sistemul doctoral, la care, oricum, ne invită nevoia acreditării de către ARACIS. Până atunci, în pas forţat, îi invit pe studenţi la a accede fonduri pentru cercetare din orice sursă posibilă şi la a produce cercetare viabilă, utilă şi citabilă, cu sau fără ajutorul profesorilor lor.

Nu mult după aceasta, refuzând o altă, onorantă, invitaţie din partea ministrului, am acceptat, totuşi, să fiu consilier pe problemele de patrimoniu. Aici, am lucrat în echipa secretarului de stat Gheorghe Pătraşcu şi, la finele anului, am dat raportul cu ce am reuşit să facem, într-o conferinţă de presă la Uniunea Arhitecţilor. Motivul prezenţei acolo a fost semnarea unui acord de parteneriat pentru un proiect pilot de proiectare pro-bono pentru un număr de şcoli din mediul rural, care să îşi poată, astfel, întocmi o documentaţie de avizare sanitară şi ISU şi, pe baza ei, să poată solicita fonduri de reparare şi aducere la zi a lăcaşurilor în care se ţin cursuri, pe trei categorii (clădiri de patrimoniu sau aflate în zone de protecţie; completare de spaţiu; reparaţii capitale). Cu finanţare BCR şi cu lucru pro-bono, proiectul ar trebui să continue în 2017 indiferent de cine ne schimbă la minister. Mai apoi, ne-am concentrat pe proiectarea de şcoli noi în preuniversitar, acolo unde acest lucru mai e necesar, pentru că trendul este negativ, deopotrivă din pricina unei natalităţi catastrofale şi a emigraţiei masive. Am făcut un colocviu la UAUIM şi, pe baza lui, împreună cu colega mea Oana Mihăescu, am elaborat un volum cu acelaşi titlu ca al colocviului (Tendinţe în arhitectura pentru educaţie preuniversitară) la Editura Paideia, volum care poartă numărul 50 în colecţia Spaţii Imaginate, pe care o coordonez şi care a fost lansat la conferinţa de presă de pe 24 decembrie.

În fine, cel mai important eveniment personal a fost întoarcerea acasă, după zece ani de peregrinări africane, a soţiei mele. Dar despre experienţele ei ca ambasador şi ale mele ca "monsieur l'ambassadrice", cum m-am botezat singur cu o sintagmă de oarecare succes în corpul diplomatic francofon de-acolo, fie că am scris deja, inclusiv la rubrică, fie că urmează să mai scriem, după completa depresurizare a preopinentei, care s-a întors la catedră, nu fără nostalgii şi regrete.

Aştept 2017 cu nădejde şi cu speranţă. Nu de alta, dar ca să am ce scrie la anul pe vremea asta...