Esta é a minha casa

Un lucru bun care vine odată cu vârsta e o anume imunitate la superstiţii. Experienţa te învaţă că ani începuţi spectaculos dezvoltă, după desfacerea fundei roz de şampanie şi a ambalajului de sclipici conjunctural, o mediocritate bejulie, cu intarsii de gânduri gri şi situaţii noroase. La fel cum revelioane ratate (am bifat câteva, undeva la graniţa toxiinfecţiei cu accidentul casnic) sau prime zile din an jalonate de penumbre medical-profesionale capătă, cu timpul, un dram de lumină cu potenţial de-a dreptul curcubeic. Acum, de exemplu, cred, când vine vorba de începuturi calendaristice, în puterea desertului şi a umorului care compensează friptura ratată sau lipsa banilor în buzunar la miezul nopţii. Cred în cadouri neaşteptate, ca un pui de câine care se împiedică cinematografic pe covorul din sufragerie, sau în tradiţii reluate cu conştiinţa frumuseţii unui ritual întreţinut.

În acest ultim capitol intră şi ideea aceasta, deloc originală şi vag lemnoasă: urăsc să mă prind Anul Nou citind sau vorbind despre o carte proastă. Sau, şi mai rău, una oarecare.

Aşa că primul text din 2017 va fi despre Munţii Înalţi ai Portugaliei, de Yann Martel. De când îmi doresc să scriu despre cartea asta? Cred (ei, şi asta chiar e o superstiţie, fără legătură cu... nimic) că există cărţi care ajung la tine în momentul potrivit. Cu ea aşa a fost. Demarează lent, drept care a beneficiat de reticenţă şi nazuri din partea mea. Fraza e construită, nu greoaie, dar sinuoasă, puţin narcisistă, chiar. E uşor să vezi orgoliu şi beţie de sine dincolo de ea. Îmi plăcuse Viaţa lui Pi. Îmi place în continuare. Nu m-am mirat că materia profundă din Munţii Înalţi ai Portugaliei e cam aceeaşi. Şi aici e vorba despre moarte, supravieţuire, animale totemice, miracol vital violent şi fragil în acelaşi timp. Şi aici sunt alegorii deşirate, caleidoscopic, pe multe pagini, în care pulsează tragedia laolaltă cu hazardul. Trei părţi: Fără casă, Spre casă şi Acasă. Un triptic. O anume fluiditate între personaje. Între lumi. Între spaţii. Între o maşină care tuşeşte obosit prin noaptea începutului de secol XX, în Portugalia, pe urmele unui crucifix de secol XVII. Părinţi orfani de copii. Soţi care poartă conversaţii interminabile, din interiorul cărora îi tachinează aproape cicălitor voci de soţii îngropate în memoria lor intimă. Maimuţe care, în plin secol XXI, de această dată, golesc conserve de ton ziua în amiaza mare, într-o cafenea de provincie portugheză. Şi, în sfârşit, rinocerul iberic, ca o constelaţie prăvălită în peisajul muntos al unei ficţiuni perfecte.

Poveştile comunică între ele, se îmbogăţesc şi se subminează reciproc, dar imaginile care le îmbracă sunt de o umanitate aproape ameţitoare. Spectaculos orchestrate, e adevărat, cu deplina conştiinţa a planurilor bine manevrate şi a naraţiunii stăpânite în toate meandrele ei. Cine se mai împiedică de manierism, când omenescul împins dincolo de limita fantasticului ţi se agaţă tulburător de suflet? Eu, recunosc, nu. Cartea m-a furat cu totul, m-a smuls din pedanteriile mele de cititoare cu jumătate de ochi deschis spre dedesubturi tehnice şi chichiţe narative. După ce am bodogănit previzibilul şi gradaţia uneori excesivă, am capitulat într-o scenă de autopsie. Cruntă, obsesivă, minunată. O ţesătură de simboluri din care se încheagă fără echivoc, cam ca un RMN, frumuseţe aceea care te face să-ţi ţii uşor respiraţia atunci când totul, dar totul - tonul, cheia de lectură, felul în care se mulează sensurile în cuvinte şi ies, în explozii semantice la suprafaţă, într-un eşafodaj fără cusur, - ei bine, totul pare din aceeaşi cutie de Lego. Din acelaşi acasă, răzleţit de la autor la cititor şi de la personaj la literaturile altor lumi, la apetitul nostru pentru aventură, la reticenţa noastră la orice fel de dependenţă.

Am rămas cu imaginea asta, probabil şi pentru că mi se potriveşte. Rătăcim prin lume un pic rupţi de noi înşine, eşuaţi, pierduţi dintr-un acasă imperfect, dar funcţional. Căutăm ţinte care nu există din automatismul care ne face să deschidem geamul dimineaţa. Să aerisim camerele, să ne limpezim gândurile.

Pe dinăuntrul nostru sunt cusuţi alţi oameni, purtăm continente de mângâieri şi urme de unghii şi cuvinte care au durut. Cei care se duc ne sunt smulşi din carnea sufletului şi toate drumurile noastre, prin lume şi prin sine, vorbesc despre cum tânjim să fim din nou întregi, ca un trup niciodată pătruns de un bisturiu.

Martel, care a locuit la Salamanca, la Coimbra, la Madrid, la Paris, la Ottawa, a scris această carte invadată de căldură, interioară şi exterioară, de angoase mâloase şi de frică atavică într-o cabană minusculă din Saskatoon, Canada. Am căutat o imagine a locului din care vine proza aceasta splendidă, ca un poem medieval răsucit într-o scriitură arogant contemporană. L-am găsit pe Martel însuşi, pe un board de Pinterest, în dreptul unei ferestre luminate, într-un loc înzăpezit, auster, înconjurat de arbori golaşi.

Şi mi-am adus aminte de Maria Castro, unul din personajele cu adevărat fastuoase din carte, care spune că "spre deosebire de noi, credinţa nu îmbătrâneşte."

În mare măsură, cartea aceasta, despre multele şi grelele noastre poveri lăuntrice, căutări, şovăieli şi încrederi rătăcite în hibernări ca de sălbăticiune, e o carte despre libertate.