Cum nu am devenit vegetariană

Ştiu, cam bizar titlul. Mai ales pentru cineva care, cum a mijit anul, plonjează cu voluptate în variaţiuni pe o frunză de ştevie dată.

Cineva (altcineva) mi-a spus, relativ de curând, că scriu aproape exclusiv despre cărţile care-mi plac, care mă bântuie, care mă interesează, care mă cheamă înapoi. Bref, scriu de bine. O fi şi asta o chestiune de vârstă, de comoditate, de ochi critic nu ştiu dacă îmblânzit, dar, oricum, centrat pe imaginile cu care face click. Probabil tot un fel de impresionism e. E adevărat, cumva camuflat, dar, oricum, periculos când devine marotă.

Aşa că azi m-am hotărât să vorbesc puţin despre lipsa mea de chimie cu Man Booker-ul pe 2016, Vegetariana lui Han Kang. O carte căreia îi recunosc meritele şi cu care sunt într-un contratimp serios. Vegetariana e un fel de poem ideologic (da, ştiu, cărţile teziste sunt cele mai în vogă, dar eu rămân o biată cititoare desuetă cu hachiţe old school). Simt că romanul ăsta va deveni teren fertil pentru studiile de gen şi cauzele ecologiste şi, cumva, îmi pare rău că e aşa. Blasfemie, ştiu. A luat Booker. E frumos construit, dar nu e dens, e spasmodic, pe alocuri, dar emană artificialitate, e incredibil de versatil (aici, ca la patinaj, punctaj maxim pentru meritul artistic şi meritul tehnic deopotrivă), ceea ce-l va face să reziste peste timp. Nu e profund şi nu deconstruieşte clişeele pe care, altfel, le manevrează inteligent. E şi despre ecologie, şi despre continuitatea vegetal-animal-uman, şi despre tensiuni sociale, şi despre condiţia femeii în Coreea, şi despre cea a intelectualului, şi despre familie, şi despre conflictul între generaţii, caste, ideologii (da, din nou ideologii), şi despre schisma dintre spirit şi trup, şi despre corporalitate, şi despre limbaj, şi despre libertate, prejudecăţi, ideea de cuplu, condiţionări sociale, abuz, traumă... Multe? Cam, aş spune eu. Şi destul de risipite.

Povestea se încheagă pe trei paliere, conturate de trei personaje-reflector. Vocea protagonistei, recuperată preponderent oniric (puţin repetitiv, deşi poetic), baleiază cele trei etaje, altfel bine legate între ele. Tranziţia ei de la omul eminamente prădător, guvernat de violenţă, la calmul lumii prin care circulă sevă într-o pace botanică e punctul cheie al unei naraţiuni în care Porochista Khakpour, de la The New York Times, vede influenţa lui Kafka, deloc întâmplător, zice ea, şi el vegetarian. Personal, mărturisesc că nu cred că toate metamorfozele livreşti vin de la Kafka, aşa cum nu vin nici de la Ovidiu, dar umila mea părere păleşte în faţa argumentului dietetic (destul de neaşteptat pentru The New York Times, de ce să nu recunoaştem, şi, poate, tocmai de aceea, exotic).

Ce-mi place în cartea aceasta sunt supleţea intelectuală, continuitatea unor elemente, la nivel simbolic (tatăl care ridică, public, mâna asupra fiicelor lui validează inconştient abuzurile viitoare ale unor soţi care le văd exclusiv ca pe obiecte multifuncţionale, a căror situaţie involuează de la cea a unor menajere decorative la victime ale violului marital), metafora, care ar fi frumoasă, dacă nu ar fi explicită şi drama autentică a unor pasaje. "Ce, nu e voie să mori?", întrebarea lui Yeong-hye cea claustrată în spital şi dezbrăcată de propria identitate, este, probabil, unul din punctele cu adevărat angoasante şi foarte bine scrise ale cărţii.

Se citeşte repede, e o scriere dură ca o lamă de cuţit în care obsesiile, coşmarurile, marasmul relaţiilor guvernate de hybris abundă. Îmi e greu să spun dacă senzaţia mea de refuz vine din paroxismul acesta cu care Han Kang explorează registrul infamiilor sau din faptul că, deşi extrem de ambiţios, romanul pare lipsit de o consistenţă care să echilibreze baletul stilistic. Cumva... inachevé. Ca o frunză de salată, perfectă în subţirimea ei calorică, dar al cărei gust înclină mai mult spre plastic decât spre proaspăt.

Sigur, nu toate cărţile plac tuturor, spune clişeul. De gustibus. Aşa că o pun la loc în bibliotecă şi-mi pun speranţele într-o înţelepciune viitoare. Mă dreg cu un roman de Rushdie. Haotic, politic şi el, exploziv, angoasant, violent. Booker, '81. Îl ador.