06.01.2017
N-am fost niciodată adeptul clasamentelor şi al nominalizărilor, dar am distins în felul meu evoluţiile de scăderi, părţile bune de cele proaste şi, în general, ceea ce mi-a plăcut sau mi-a făcut bine de ceea ce a fost nociv. 2016, anul care tocmai a trecut a fost, în general, surprinzător de bun, dar, în acelaşi timp, agitat, plin de contraste şi prăbuşiri. Mă voi axa, retrospectiv, pe părţile pozitive fiindcă am vrut mereu să izolez, să reţin şi să cultiv ce a fost bun în cele din urmă. Răul e flagrant şi tocmai de-asta trebuie pus la colţ şi lăsat acolo să se dezintegreze la adăpost de amintiri. Îi voi acorda un mic spaţiu la final, ca să-l marchez şi să-i pun cu asta punct, în sens cât se poate de gramatical.

2016 a fost un an al călătoriilor şi explorărilor, atât interioare, cât şi geografice. Am vizitat pentru prima dată Parisul, mai mult în fugă şi la temperaturi nu tocmai ideale, dar am fost încântat să îl descopăr aşa cum mi l-am imaginat, ceea ce nu s-a întâmplat cu Londra, unde m-am mutat în urmă cu trei ani. Am revăzut Amsterdamul, am pedalat pe străzile sale concentrice cu gândul la Căderea lui Camus şi cu muzica în căşti, am vizitat Muzeul Van Gogh şi Muzeul Stedelijk. Am revăzut Dublinul şi am dat pe gât două halbe de bere la Fabrica Guinness, pe urmă am vizitat, în premieră, Budapesta, care mi-a lăsat o impresie la fel de incandescentă precum temperaturile de final de iulie. Mi-am reamintit după experienţa pariziană, cu regret, că am uitat şi maghiara elementară pe care o ştiam, dar mi-am promis pentru la anul să învăţ de la zero măcar franceza. În septembrie am reajuns în capitala Franţei pentru ceea ce a însemnat evenimentul muzical al anului pentru mine, concertul solo al lui McCoy Tyner, fostul pianist al lui John Coltrane, pe care voiam să-l văd dintotdeauna şi, într-un an în care am fost părăsiţi de mulţi artişti mari, mă temeam să nu pierd ocazia. Concertul mi-a lăsat impresia unui cântec de lebădă al unui muzician aflat la capătul carierei şi al puterilor, dar mi-a transmis vibraţia pe care o căutasem atâta timp, ceea ce a fost suficient.

Tot în 2016 mi s-a reactivat interesul pentru artele plastice şi am avut ocazia să vizionez mai mult expoziţii: Botticelli Reimagined (Victoria & Albert Museum, Londra), Delacroix and the Rise of Modern Art (National Gallery, Londra), Beyond Caravaggio (National Gallery), o retrospectivă Modigliani (Galeria Naţională Maghiară, Budapesta) şi o expoziţie centrată pe Generaţia Beat la Centrul Pompidou din Paris. N-am apucat să studiez fenomenul şi în afara galeriilor, dar startul a fost dat, şi 2017 pare numai bun pentru asta.

Multe filme vizionate, majoritatea pe laptop, unele la cinematografe sau cinemateci, titluri atent selecţionate şi preponderent satisfăcătoare. Filmul străin preferat (am văzut puţine la cinema, aşa că pot face un top): Arrival (r. Denis Villeneuve). Filmul românesc preferat: Bacalaureat (r. Cristian Mungiu). Nu am citit enorm, dar am păstrat un echilibru şi aş vrea să mă extind şi dincolo de graniţele autosuficiente, dar înşelătoare, ale literaturii. Dintre apariţiile din acest an, romanul străin preferat a fost de departe 2666 de Roberto Bolaño. Din literatura română, volumele citite au fost publicate, însă, în 2015, dar voi menţiona Solenoid (Mircea Cărtărescu) şi Războiul Mondial al Fumătorilor (Marin Mălaicu-Hondrari) fiindcă m-au delectat şi mi-au redemonstrat, în chei diferite, că literatura poate să deschidă porţi în tine şi îţi lasă şi cheile sub preş.

Am participat cu plăcere la câteva proiecţii în cadrul London Film Festival şi Romanian Film Festival in London, la evenimente frumoase (în special concertele din cadrul Seriei George Enescu) la Institutul Cultural Român din Londra, precum şi la Untold Festival din Cluj-Napoca (unde am fost impresionat de organizare, încântat de program şi încurajat de vreme). Nu în ultimul rând, am participat pentru a doua oară la extraordinarul Glastonbury Festival din Somerset, Anglia, un eveniment care ar merita un articol individual. E o experienţă de trăit măcar o dată în viaţă de către oricine apreciază festivalurile de muzică şi artă în cadru natural şi nu suferă de agorafobie. De fapt, dacă suferă, festivalul l-ar putea trata definitiv (concerte meritorii: Earth, Wind & Fire şi Lee "Scratch" Perry).

Din punct de vedere teatral, 2016 a fost mai degrabă auster. Nu am văzut foarte multe spectacole, dar nici n-am fost prea impresionat de cele vizionate, în special pe scena londoneză. Excepţie ar fi People, Places and Things de Duncan Macmillan, producţie a Teatrului Naţional din Londra, extraordinarul musical wonder.land, al aceleiaşi instituţii (beneficiind de compoziţiile muzicale ale lui Damon Albarn, solistul trupei Blur), The Master Builder (Producţie a teatrului The Old Vic, cu Ralph Fiennes în rolul principal) şi, pe plaiurile natale, minunatul MaRó de Székely Csaba, în regia lui Andi Gherghe, producţie a Teatrului Yorick din Tg. Mureş, care a făcut turul festivalurilor şi a fost aclamat pretutindeni.

Am avut, de asemenea, şansa multor întâlniri memorabile cu nume cunoscute în zona cultural-artistică şi am realizat interviuri care m-au bucurat mult, printre care cu regizorul Victor Ioan Frunză şi scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Pe plan artistic nu am fost, însă, foarte productiv. Am scris monodrama Self-made monsters care nu are, deocamdată, o finalitate scenică, şi m-am decis să amân scrierea unui roman din motive pe care nu le voi detalia aici.

Ca să nu las părţile proaste nepedepsite, le voi supune în continuare unui scurt proces de formă: 2016 a fost plin de insecurităţi (financiare, personale, afective, ş.a.), brăzdat de ştiri externe îngrijorătoare, tensiuni şi convulsii, schimbări radicale ale căror efecte sunt încă necunoscute (Brexit-ul, pe care l-am experimentat pe viu), inconsistenţe şi ezitări. Finalul de an a fost, în special, paroxistic în acest sens, dar am observat o tendinţă general-descendentă în rândul cunoscuţilor mei care s-au trezit brusc afectaţi de indispoziţii şi depresii, afecţiuni fizice şi alte belele mai mult sau mai puţin latente. Dacă cei mai mulţi au întâmpinat finalul de an cu un oftat de uşurare, prefer să întâmpin noul an cu un gând optimist şi cu dorinţa de a schimba ceva radical în mine, pentru a schimba apoi, progresiv, şi realitatea din jurul meu, această proiecţie a mea căreia îi dau sens şi direcţie prin ceea ce gândesc şi simt. Voi lua cu asalt toate temerile, complexele şi frustrările acumulate de-a lungul timpului şi pe care le-am cazat cu prea multă bunăvoinţă în spaţiul generos al propriei minţi. Marş afară, javrelor!

Ca să închei pe un ton mai conciliant (cu mine însumi şi cu viitorul, din care faceţi parte indirectă şi voi, dragii mei cititori), vă doresc să aveţi un scop (cel puţin), voinţă, răbdare, iertare şi credinţă. Cam multe, într-adevăr, dar, până la urmă, primim mereu atâta cât putem accepta.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus