Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

2016 a fost un an scurt


Răzvan Penescu

17.01.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
2016 a fost un an scurt, foarte scurt, comprimat. A fost un an tulbure. A fost un an cu multe gânduri neduse până la capăt. A fost un an cu multe îndoieli. A fost un an greu şi grav. A fost un an în care am făcut multe lucruri, dar în care am trăit puţin. Mi-am delegat poveştile, m-am pus între paranteze, am trăit nevoile şi urgenţele altora.

Viaţa mea e un şir de sfori lungi, paralele, cvasi-identice. Zi de zi se repetă ceea ce a fost ieri, iar ziua de azi prefigurează ceea ce va fi mâine. Pe sforile astea, din loc în loc, se strecoară câte un nod. Privesc uneori, în unele pauze, când mi le permit, înapoi spre viaţa mea trecută şi alunec de-a lungul sforilor. Alunec impersonal, vineri se transformă în joi, joi în miercuri, marţi seamănă cu luni, duminicile şi sâmbetele se amestecă între ele, pauze iluzorii în trecerea identică a zilelor. Alunec până când mă lovesc într-un nod. Uneori doare, alteori zâmbesc, alteori mă întreb cum de nu m-am înfuriat, cum de am sperat, cum de am continuat netulburat. Unele noduri se desfac când trec peste ele, pe altele le observ doar privind acum spre ele, au crescut în timp, s-au făcut mari pe nesimţite, fără să le bănuiesc apariţia.

Într-o seară de noiembrie stăteam în spatele unui tânăr, să îi spunem Alex, şi el cânta la un pian. În jur era zumzăială, oamenii vorbeau, furculiţele se loveau de farfurii, televizorul bâzâia în surdină. Alex nu era un virtuoz, se mai poticnea, o lua de la capăt, iar şi iar. Cumva singur în mijlocul mulţimii. Cumva în ciuda zgomotelor, în ciuda poticnirilor, în ciuda faptului că nu era ascultat. Poate că ştia deja, sau poate că urmează să afle cândva, că oamenii vor să vadă ultimul sprint al maratonistului ce conduce plutonul, dar că cei mai mulţi se plictisesc de întâlnirea cu fiecare din paşii de la kilometrul 2. L-am ascultat o vreme, respirând pe scaunul din spatele lui. După ce a cântat un fragment fără poticnire, l-am rugat să cânte acelaşi lucru o octavă mai sus. Apoi una mai jos. Apoi l-am rugat ca o mână să cânte pe octava de sus şi una pe cea de jos. Apoi să decaleze totul cu o notă. Suna a jazz nocturn, puţin ciudat, melodic într-un fel straniu, altfel.

O seară prelungită e o raritate pentru mine la birou. De obicei nu stau până târziu pentru că în viaţa mea s-a adăugat acum 15 ani un nod major, atunci când s-a născut LiterNet-ul, şi sunt aşteptat la alt birou, în faţa unui calculator pe care sosesc texte. O seară rarefiată, cu puţini oameni e şi mai rară. O seară în care un năpârstoc de fată, să îi spunem Clara, se învârte cu timiditate printre birouri e atât de rară încât pare imposibilă. O lebădă neagră. Ne împrietenim pe tăcute, căci e sfioasă şi niţel ruşinoasă. Îmi face un desen. Sunt câteva mari poveşti care încep cu un desen împărţit de un copil şi un adult care nu e în totalitate adult. O sui pe un scaun cu rotile şi alerg cu ea dintr-un capăt în altul al biroului. Se ţine de braţele scaunului la cotituri. O lansez şi alerg pe lângă scaun. Uneori o opresc la câţiva centimetri de un geam, uneori scaunul se loveşte de câte o margine de pervaz. Dar râde tare, aproape de chiot, şi mai vrea, iar şi iar, până când mă declar extenuat. La câteva zile după aceea îmi trimite un bănuţ. În 2017 i-am dăruit o floare. De piatră.

La Macea, la câţiva kilometri de Arad, ne rătăcim prin întuneric într-o grădină botanică nu foarte mare, dar cei mai mulţi ajungem repede în faţa castelului, la lumină. O fată, să îi zicem Ada, e teribil de îngrijorată pentru că un ultim grup de trei rătăciţi nu apar. Îşi frânge mâinile, strigă numele unuia dintre ei, e agitată şi nu poate să se calmeze şi să aştepte ca ei să găsească drumul. Nu se aud, dar ce li se putea întâmpla? Se hotărăşte să o pornească în căutare, dar cei trei apar chiar când păşea în afara zonei luminate. Unul din puţinele momente de solidaritate ale anului.

Cinema Studio a rămas închis în ciuda faptului că la Festivalul de la Cannes au fost pentru prima dată în Competiţia Oficială două filme româneşti (Bacalaureat - regia: Cristian Mungiu, şi Sieranevada - regia: Cristi Puiu), plus unul în Un Certain Regard (Câini - regia: Bogdan Mirică), plus scurtmetrajele 4:15 P.M. Sfârşitul lumii (regia: Cătălin Rotaru, Gabi Virginia Sarga) în Competiţia oficială, şi Toate fluviile curg în mare (regia: Alexandru Badea), în Cinéfondation.

Tot la Macea am asistat la naşterea şi creşterea unui fragment de spectacol, alături de Sânziana, Sabrina şi Silvana. A fost cel mai misterios şi mai delicat moment de desfacere a unei cepe din 2016.

Coperţile anului meu (la propriu, pentru că au fost chiar prima şi respectiv ultima din an) au fost Solenoid-ul lui Mircea Cărtărescu şi 1Q84 al lui Haruki Murakami. Două cărţi fundamental diferite, dar care te trag în lumea lor, te subjugă, te farmecă şi îţi pătrund în bioritm. Două cărţi luxuriante, două imaginaţii care salvează lumea de plictiseală. Am citit mai mult, mult mai mult, în 2016 datorită Bookster, o bibliotecă care mi-a fixat termene şi mi-a stabilit ritm. Întîlnirea cu povestea lui Salman Khan şi a Academiei Khan va duce, poate, la drumuri de explorat în 2017.

În urmă cu 15 ani am tremurat la naşterea LiterNet-ului. A fost conceput timp de 3 ani, o gestaţie lungă, şi mi-a marcat viaţa. Am intrat în el la 25 de ani, am tot ieşit şi reintrat în viaţa lui în fiecare noapte. Am ajuns la 41 de ani şi deja e o viaţă la mijloc. Au fost mereu oameni care au mers umăr lângă umăr cu mine, susţinându-mă. Pe unii i-am rătăcit pe parcurs, pe unii i-am regăsit apoi, alţii s-au alăturat pe parcurs, unii sunt aproape de ceva vreme şi nu se mai poate fără ei. M-am întrebat în fiecare clipă de rostul acestui proiect imens, m-am bucurat mereu de mici victorii de etapă, am cumulat sute de mici noduri scufundate într-un nod mare. Uneori mi se pare că e realizarea vieţii mele, alteori mi se pare că e doar o imensă auto-iluzie. Probabil că adevărata unitate de măsură a acestui proiect vor fi nodurile create pe sforile altora şi probabil că despre asta nu voi şti niciodată. Pentru mine, a-l judeca înseamnă a-mi judeca viaţa şi nu am nici perspectiva şi nici curajul necesare pentru a o face. Cred totuşi că e ceva bun în tot acest edificiu şi asta mă motivează să o iau de la capăt noapte de noapte. Şi aparent mai sunt oameni care cred la fel, care cred că această instituţie care a făcut în tăcere 15 ani e încă necesară. Aşa că rămân, împărţit între îndoială şi speranţă, încăpăţânat, continuu, furnică. Cu nenumărat de mulţi oameni alături de care privesc în aceeaşi direcţie.

Am trăit multe meciuri intense de tenis în 2016. Am o listă lungă de întâlniri la care m-am entuziasmat, dar toate s-au transformat în praf după atâta timp, înghiţite de cele care au urmat. De unele îmi voi aminti pe parcursul anului 2017 sau mi le va aminti Facebook-ul, memoria noastră involuntară. M-am bucurat nespus de mingi spectaculoase, de meciuri câştigate, de meciuri pierdute după lupte epice. M-am gândit mult la nedreptatea acestui sport, la cei câţiva centimetri care transformă victoria în eşec, la munţii ce trebuie escaladaţi pentru a ajunge o vreme în lumina reflectoarelor, la eroziunea pe care o provoacă vânturarea pe globul pământesc prin turnee obscure, până când ajungi în vârf şi la obligaţiile şi compromisurile pe care le trăieşti acolo. A fost frumos să văd, din când în când, zâmbete.

Am strâns 100 de semnături, am scris despre gânduri şi speranţe, am dat 25 de ore din viaţă în week-endul alegerilor pentru că am simţit că e necesar. Am avut, măcar în parte, sentimentul unei datorii împlinite faţă de o alternativă ce mi-a fost oferită de nişte oameni. Nu există nici o certitudine când investeşti în alţi oameni, dar nu e nimic mai important decât să continui mereu să o faci. Viaţa noastră înseamnă societate, înseamnă comunitate, înseamnă ceea ce împărtăşim între noi. Când spui cuiva "Am încredere în tine", îţi pui o parte din tine în mâinile aceluia şi în acelaşi timp îl ajuţi să înflorească. Unii s-ar putea să se dovedească ciulini, dar prefer să risc încercând ceva decât să fiu mereu supărat pe lume.

M-am mirat şi bucurat de simplitatea unei idei de la Cinema Elvira Popescu: un bilet pentru un adult la filmele de dimineaţă este 15 lei, iar un bilet comun pentru un adult şi un copil este 10 lei.

Am privit într-un week-end în zare, spre mare, la Năvodari, cu vânt în faţă, cu ciulini în spate. E frumoasă şi vie marea românească, acolo unde e încă linişte. E încă la marginea civilizaţiei, înainte de a se transforma doar în business şi plastic, dar şi departe de sălbăticia tinerească pe care o acceptam în anii în care băteam 2 Mai-ul şi mai apoi Vama Veche. La Corbu am dat peste cel mai frumos cer din lume, poate pentru că acolo a fost unul dintre momentele în care m-am uitat cu atenţie.

Am stat la premiera Soldatului de ciocolată alături de Carmen Galin, pe care o ascultasem povestind despre trecut cu câteva săptămâni înainte, la TIFF-ul clujean. A fost un cadou neaşteptat, a fost ca şi cum m-aş fi întâlnit cu zâna stelelor nenumite. Mi-a traversat viaţa în adolescenţă, strălucitoare în perioada când descopeream un teatru magic. Mi s-a lipit de inimă de pe ecran mare de cinematograf. A dispărut brusc, cu viteza unui vis la trezie, dar nu am încetat să o aştept şi să mi-o amintesc. O doamnă frumoasă, distinsă, luminoasă.

Tolo m-a ţinut într-o lume dureros de realistă. Aş fi vrut să mă înfurii, aş fi vrut să construiesc ceva în loc. Aş fi vrut să nu mă simt o rotiţă într-un uriaş angrenaj şi aş fi vrut să pot să îmi promit că nu voi face niciodată parte din acele mecanisme care fac posibilă lipsa de scrupule şi lipsa de măsură pe care o el descoperă în lumea din jur. Aş fi vrut să nu mai pot dormi după ceea ce povesteşte, dar am dormit în continuare, la fel de bine ca toţi cei care au citit sau nu au citit. Sper totuşi ca undeva toate acestea să conteze şi să ne trezească din placiditate. Sper să ne pese.

Am sperat şi sper încă să avem o lume mai bine fundamentată, în care cinstea, onestitatea, bunătatea, verticalitatea, dreptatea să fie preţuite ceva mai mult. Sper să ne dorim mai puţin moartea caprei veciunului şi să încercăm să ascultăm mai mult şi mai profund părerea celuilalt. Sper să încercăm să experimentăm punctul de vedere al celui de lângă noi şi să nu observăm doar rezultatul, ci să ne întrebăm şi despre rădăcini. Şi să mergem la punctul de pornire, pentru a regăsi împreună calea cea justă pentru cât mai mulţi.

2016 a fost anul în care am privit cu încredere şi mândrie spre cei care ne-au condus. Cred că ne vom da seama la un moment dat că am avut o şansă importantă că Dacian Cioloş şi cabinetul lui au decis soarta ţării în acest an şi că e păcat că mandatul lor s-a terminat. Sper ca ceea ce au făcut ei să nu poată fi reversat şi pervertit, sper ca modelul pe care l-au constituit ei să fi impregnat o parte din oamenii care au rămas în instituţii. Au fost oameni şi nu zei, nu am idealizat şi nu o să idealizez vremea lor, dar cred că au îndrăznit să facă paşi spre o normalitate instituţională de care nu ne dăm seama cât de mare nevoie este. Au zgândărit nişte cuiburi de viespi (Vlad Alexandrescu a căzut victimă curajului său de a propune noi reguli pentru concursurile de manageri în instituţii culturale, dar apoi Vlad Voiculescu a reuşit ceva similar la spitale şi pentru că discuţia fusese deschisă), au redus puţin birocraţia, au arătat că bunul simţ, cinstea, dar mai ales bunăvoinţa, capacitatea de a gândi coerent şi lipsa de obligaţii faţă de interese obscure, pot duce la o lume mai bine aşezată. Uneori ajunge să ai un model bun ca să ţi se deschidă ochii.

Am pierdut mulţi oameni dragi în 2016, mulţi oameni care mi-au fost lumini călăuzitoare, oameni de care mă leagă recunoştinţa pentru multe lucruri pe care le-au pus în mine. S-au închis nişte uşi, s-au închis nişte lumi. Adrian Enescu, Solomon Marcus, Leonard Cohen, dar şi David Bowie, Alan Rickman, Carrie Fisher, Bud Spencer, Prince, George Michael, Harper Lee, Sir George Martin, Keith Emerson şi Greg Lake, Edward Albee şi mulţi alţii mi-au umplut mintea şi inima cu sunete, cuvinte, amintiri. Urmele unora din ei vor continua cu siguranţă să existe în lume şi unii dintre cei tineri, destul de norocoşi sau destul de atenţi la poveştile celor pe care i-au pus la fundaţia propriilor vieţi, vor continua să îi întâlnească.

L-am ascultat de multe ori pe parcursul anului pe Cristi Puiu în felurite discuţii publice. Mă temeam de el într-o vreme, are un fel de a vorbi abraziv şi mi se părea că nu găsesc un limbaj comun, credeam că îl voi respecta pentru ceea ce face, dar nu îl voi iubi. Ei bine, în 2016 am învăţat să îl şi iubesc. Dincolo de minunat de compactul lui film, fără fisură după mine, e un vorbitor franc, coerent, articulat, creativ, consistent. Vede lucruri adânci, nu perie şi nu menajează, nu bate câmpii, nu iroseşte timpul celor care îl ascultă. Au fost ore trecute cu folos cele în care l-am ascultat.

M-am bucurat mult de nişte semne că în România e loc de construcţii solide în care sunt implicaţi oameni tineri şi foarte tineri. Valea mută a fost cel mai vizibil semn, beneficiind de suportul HBO-ului, şi aruncând în spaţiul public două figuri deja clasice pentru cei din lumea Ideo Ideis: Vlad Bălan şi Theo Şoptelea (ambii prezenţi pe LiterNet din anii precedenţi). Continuarea, din ce în ce mai solidă, a proiectului 10 pentru film la TIFF, o ediţie cu ambiţii mari a HOP-ului, rolul premiat la Gopo al Anei Maria Guran din filmul de debut premiat la acelaşi Gopo Lumea e a mea (regia: Nicolae Constantin Tănase), câteva spectacole UNATC (în special Incendii, Bucureştiul meu şi Martiri), alte câteva spectacole tinere şi curajoase (în special Bucureşti. Instalaţie umană la ARCUB şi With a Little Friend from My Friends la Teatrul Excelsior), calificarea în primăvara europeană la fotbal a echipei de tineret a Viitorului provenită din Academia lui Hagi (în Youth League), apariţia pe LiterNet a prozelor negre ale lui Alexandru Gorghe şi a celor diafane ale Teodorei Gheorghe sau a piesei Fiicei mele a lui Alexandru Ivănoiu, victoriile de la tenis ale Elenei Gabriela Ruse, confirmarea rezistenţei în timp şi continua coagulare a Teatrului Excelsior, a Teatrului de Artă şi a Centrului de Teatru Educaţional Replika, continua consolidare a prezenţei în spaţiul teatral românesc a unteatrului din Bucureşti, apariţia Point-ului, toate acestea şi multe altele asemănătoare înseamnă promisiuni pentru viitor.

Protestele de la teatrul Sică Alexandrescu din Braşov arată că există o mână de oameni care refuză să accepte nedreptăţile unui sistem prost gândit şi sunt decişi să îşi rişte liniştea pentru a construi un climat în care să îşi poată da măsura întregii valori (definirea acestui climat rămânând să fie clarificată în 2017). Gestul lor a dezvăluit însă şi multe laşităţi şi multă indiferenţă, pentru că suntem obişnuiţi să privim în farfuria noastră de ciorbă şi să ne intereseze prea puţin ceea ce se întâmplă dincolo de ea, şi o incapacitate destul de cronică de a găsi soluţii creative la o criză profundă.

Ideo Ideis rămâne un centralizator de neegalet pentru energii tinere, în 2016 cu o ediţie specială în care unii liceenii au avut spectacole dense şi din punct de vedere ideologic (în special #nupotsărespir al Atelierului de Teatru din Botoşani, dar şi Împăratul muştelor al Drama Club Botoşani, Trilogia belgrădeană a Brainstormingului bucureştean şi Povestirile din curtea şcolii ale celor de la Playhood tot din Bucureşti). Gândirea revoltată, opinia liberă, îndrăzneala de a chestiona / contesta / clătina status quo-ul social actual e ceea ce va provoca cutremure într-o societate îngheţată, dacă îi vom ocroti pe aceşti tineri până se vor coace suficient ca să poată să se bată cu morile de care noi ne temem.

M-am gândit mult la faptul că lumea e o balanţă şi că orice clipă a mea de confort e plătită undeva, mai aproape sau mai departe, de cineva. Cred din ce în ce mai mult că orice gest şi orice decizie are efect nu doar asupra mea, ci şi asupra multor oameni, şi că suntem responsabili de tot ceea ce facem şi de toate efectele a ceea ce facem. Nu mi-am făcut viaţa uşoară, nu m-am transformat nici într-un ascet, dar am încercat să stric cât mai puţin din echilibrul lumii. Am încercat să risipesc mai puţin, să reciclez, să conştientizez ce îmi e necesar şi ce nu. Şi am încercat să creez insule de lucruri bune, care să se propage. Sper că am reuşit măcar un joc cu sumă nulă.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Mărturisiri emoționante
    Virginia Burduja, 02.03.2017, 22:09

    La mulți ani, cititori cât mai mulți și colaboratori care să vă semene în spirit și dăruire, dar și în talent.
    ”Sforile” dv.,la lumină scoase în potrivite cuvinte, emoționează , te invită din nou să gândești la magica zăbavă a scris/cititului, să speri că puterea Cuvântului poate încă să schimbe ceva în oameni, în haotica lume în care respirăm.
    Regret că v-am descoperit invitația ”2016” prea târziu. V-aș fi scris cum 1Q84 a lui Murakami( aștept de ani să ia premiul Nobel), a reușit să mă fascineze, rupându-mă de realitate, cum mi se întâmpla în copilărie ori de câte ori citeam.
    Vă mulțumim pentru LiterNet, sunt ani căștigați pentru literatură, pentru cultură, pentru păstrarea omeniei din noi.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 12 amintiri (aproape uitate) din 2018, Andrada Ionescu (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Top 2018. Ori transcendenţă, ori nimic, Andrei Baciu (4.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2018, anul în care niciun alt top n-a mai contat, Mihaela Pascu-Oglindă (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2018, un an blând şi jucăuş, Ana Tatu (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Top (foarte personal şi puţin cam eclectic) 2018, Alexandru-Radu Săvulescu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer