Mă întreabă R. şi parcă văd cu ochii minţii cum tastează, apoi aşteaptă în faţa monitorului un răspuns. Prin minte îmi fuge iute un gând şi-l prind. Deschid e-mailul şi îi răspund:
- Am zâmbit! Am zâmbit celor din jur de bucurie, de dor, de împlinire, de durere, de drag. Am zâmbit cabotin, amar sau plin de dragoste, pe furiş sau făţiş, în faţă sau prin spate. Am zâmbit pentru că aşa îmi este faţa schimonosită, sortită să zâmbească lumii, indiferent de este bună sau de este rea, chiar dacă inima mă doare sau zâmbeşte odată cu faţa... zâmbesc şi parcă ziua trece mai uşor.
Zâmbesc după ce ochii cu lacrimi au fost plini. Şi au fost lacrimi de jale, de dureri ştiute sau neştiute, tainic în sufletul meu ascunse, de la iubiri neîmplinite, de la răutăţi primite. Mi-am scăldat faţa în lacrimi de despărţire atunci când n-a mai vrut sau n-a mai fost să fie, când de acasă iar m-am rupt, când singur în noapte m-am trezit. Am avut lacrimi lăsate pe obraz de fericire când am ales o altă cale şi bună a fost să fie. Am lăcrimat la revederea celor dragi şi am plâns în noapte aşteptând ziua de mâine, minţindu-mă că nu o să mă mai uit înapoi şi nu o să-mi mai pese de şoapte grele, de ochii goi, de anii care trec, de părul ce albeşte plin de stres şi de griji.
Mi-am şters lacrima, dar nu am dat-o uitării. Mi-am ridicat apoi sufletul în braţe şi am reînvăţat să mă joc. Transformat, prefăcut în copil, în zmeu, în monstru, în făt-frumos, în fel şi chip. Am regăsit copilăria pe care o pierdusem în marile oraşe. M-am întors la maşinuţe, la cărţi de colorat, la alergat, la învăţat şi la descoperit lumea. M-am jucat şi am scris ce am jucat când eram în vremea mea, să poată toţi să îşi aducă aminte şi să se joace mai apoi. Să redevină copii, să fie mai buni. M-am jucat aşa cum de mult nu o mai făcusem. M-am jucat călătorind, m-am jucat pierzând timpul fără gânduri. M-am jucat cu sentimente chiar dacă uneori au rămas în urmă şi ceva regrete. Prin joc m-am destresat, am prins putere, am renăscut şi am recăpătat forţa de a o lua de la început. M-am jucat ca un copil. Când mi-e greu închid ochii, respir uşor şi mă joc în gând, fără de lacrimi, zâmbind.
Am inspirat aerul rece al unei lumi în care îmi pot pune orice haină, orice mască, fără să-mi poată purta nimeni de grijă. Am inspirat aerul cald al patului împărţit în doi, m-am bucurat şi desfătat de fiecare clipă, ca mai apoi să deschid ochii, să ne vedem noi, goi, şi să ne dăm seama că nasurile noastre nu pot inspira acelaşi aer, cel puţin nu aşa cum am vrea noi, în doi. Am inspirat aerul morţii, al fricii, al tristeţii şi al bătrâneţii, al lumii pline de patos, de putere, de sărăcie, de ură, de milă sau bunătate. Am inspirat aerul cald al pâinii scoase din cuptor de mâinile moi ale mamei şi am inspirat parfumul ei când m-a strâns la piept... şi eu am renăscut. Am inspirat fumul ieşit de la lemnele puse în vatră de tata şi m-am înălţat cu el să-i mulţumesc lui Dumnezeu că îi am pe toţi ai mei. Am inspirat aerul dulce al florilor, am deschis atunci ochii şi am văzut Raiul. Mii de culori, viaţă şi timp oprit în loc aşezate într-o lume gri şi fără de tihnă. Cu retina plină de viaţă am decis că trebuie să lupt să ajung să lucrez în natură, pentru natură. Aceiaşi ochi deschişi au văzut chipuri triste, suflete dezgolite, vieţi pierdute, ratate, ore trecute, furie, ploaie, soare, urât. S-au închis cu lacrima ce aştepta ghiduşă ca, inspirând, să pot zâmbi când îmi apare jucăuş un gând.
Dar ce nu am făcut anul trecut?
N-am reuşit să te scot din gând, să mi se logodească sufletul, să plâng zâmbind când tu, jucându-te cu părul meu, îmi spuneai cu ochii larg deschişi că fără mine... ai inspira mai greu.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2016 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2017. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)