Golul care ne-a crescut pe sub pielea visului ca o tumoare
devine tot mai greu pe an ce trece
***
Uneori se nimereşte să tropăim cu bocancii de care s-a lipit toată tristeţea oraşului prin gândurile neprihănite ale lui Hume
şi, atunci, se răsuceşte cu trunchiul lui grăsuţ de pe o parte pe alta
şi scânceşte în somn
***
Cum ar fi să avem o zi, doar pentru noi. O zi, cu zori şi amiază şi apus şi noapte.
Undeva, cândva, în Londra de Apoi.
Cum ar fi să ne bem cafeaua împreună
să nu mai trebuiască să-mi plimb singură mâna peste răni mimând atingerea ta
să-mi vorbeşti despre vânătoare cu vocea aceea care reduce la absurd orice sentinţă
şi să râzi ca un nebun
să mă leg de parfumul tău care aduce cu pomezile din drogheriile Republicii Socialiste
să ne şoptim obscenităţi cu cruzimea unor mari poeţi romantici
loviţi de fericire ca de o boală grea
să facem piaţa împreună
călcând cu mândria cu care au călcat cândva pământul Greciei
ultimii descendenţi ai Atlantidei
şi totul să ia foc în urma noastră
***
Unele lucruri se întâmplă de parcă cineva ar programa hazardul ca pe un mecanism cu ceas.
De parcă William Blake, întrupat în motociclist drogat, ar simţi ceva şi ne-ar opri pe stradă să ne ceară un foc.
Până şi câinii care ne taie calea s-ar zice că ne cunosc de undeva.
La prăvălia din colţ un emigrant marocan ne scrutează cu ochii insomniaci ai lui Arthur Miller
Pe marginea drumului stă diavolul-copil şi tremură de frig
Îi dăm hainele noastre, bijuteriile, actele, zilele care ne-au rămas
oricum nu avem ce face cu ele