Love, actually

Azi e 14 februarie. Ştiţi, ursuleţi de pluş, inimioare, inimioare, inimioare, emoticoane cu pisici şi inimioare, roz, ciocolată, iar roz, mult roz, diverse nuanţe de roz, glazură roz... Ok, minutul meu de cinism s-a terminat. Pentru că e adevărat că toţi ne dăm puţin peste cap în faţa arsenalului comercial care te năpădeşte conştiincios de V-Day. Lava cake şi ofertele promoţionale. Presiunea de a sărbători. În fine, sărbătorirea. Şampania, ciocolata, rozul. Sau lipsa lor.

Recunosc că am o problemă cu rozul ăsta în exces şi râd de el în rând cu... mai toată lumea, cred. Motiv pentru care aţi scăpat, nu vă recomand o carte de legat cu panglică de... o culoare diafană şi pus lângă inimioarele de ciocolată (deşi sunt câteva perfecte pe piaţă acum... ).

Am să vă spun, însă, o poveste. E şi cu roz, dar şi cu mult adevăr.

Pentru că, vedeţi voi, toate ofertele astea fantastice, toate mesajele de care e plin Inbox-ul cu "I-ai luat cadou?" reduc în mod nefiresc şi nemeritat iubirea la două persoane. Şi la o zi din an. La un mesaj, un cadou, o îmbrăţişare, o cină romantică, o carte perfectă, un film în oraş, un city break, o rochie potrivită, un vai, dar nu trebuia. Doi oameni - o zi. Reducţionismul acesta face ca produsul să fie kitchos. Ca toate produsele kitchoase, el se vinde bine.

Eu fac parte din comunitatea celor care cred în iubire 365 de zile pe an. În cupluri atipice. În cărţi care nu se potrivesc, în mod deosebit, cu nicio zi, dar care ajung să însemne ceva. În rochii perfecte pentru că aşa s-a nimerit atunci, în ziua aceea, să porţi o rochie albastră... Cred în filme la care intri din greşeală şi râzi când îţi dai seama că aveai bilet în altă parte. În cine complet nesclifosite din seri absolut banale. În ciocolată (tot timpul). În Timon şi Pumba. În muzică (mult mai mult ca în "cântecul nostru"). În spontaneitate. În lipsa de machiaj a unui "noi". În faptul că orice "noi" e făcut din "eu"-ri. Fără E-uri. Fără balast social şi cu substanţă emoţională.

Ok, şi acum povestea. Îmi adun, deja, de vreo patru paragrafe curajul pentru ea. Povestea mi-a spus-o în direct, într-un studio de radio, Alexandra Râureanu. Alexandra e un om grozav, care, între multe alte minunăţii, face petreceri cu supereroi în secţiile de oncopediatrie ale mai multor spitale. E un om cu mult zâmbet, care vede tot soiul de grozăvii şi se dă peste cap să caute o capă de Batman, care se străduieşte să pună pe picioare programe de nutriţie pentru copii, care crede că un copil bolnav are nevoie şi de zâmbet, şi de puţin umor, şi de o partidă de dans cu Superman, şi de un tutu apretat, posibil chiar şi roz.

Alexandra mi-a povestit că organizează o petrecere de Valentine's Day la spital. Unul din copii a luat-o de gât şi i-a spus "Tu ştii că vine Valentine's Day? Şi noi trebuie să ne sărbătorim, pentru că ne iubim!"

Mă urmăreşte imaginea asta de când am aflat de ea. În studio, acum vreo două săptămâni. Are perfectă dreptate. Oamenii care se iubesc ar trebui să se sărbătorească. Mereu. Continuu. Cu lucruri mici, ştiute numai de ei sau cu petreceri la care să vină Eroii în Pijamale.

Aşa că azi scriu despre ea, despre secvenţa asta din capul meu. Şi despre Alexandra care e, cu siguranţă, ocupată până peste cap cu petrecerea. Sper să se distreze şi să aibă mult roz. Poate şi pentru că acesta e tipul de roz în care chiar cred şi din care nu există niciodată suficient.

Notă: Pe Alexandra o găsiţi aici spitalecurate.ro/cauze-zi-cu-fapte-bune, dacă vreţi să învăţaţi puţină magie...
Notă 2: Ok, nu cred în ciocolată în fiecare zi. Dar în iubire cred. Întotdeauna. Sărbătoriţi-vă :)